Domnul Adnan Oktar relatează despre zilele sale în spitalul de boli mintale
ADNAN OKTAR RELATEAZĂ DESPRE ZILELE LUI ÎN SPITALUL DE BOLI MINTALE
Maras Aksu TV: 20 noiembrie 2008
ADNAN OKTAR: Când am publicat cartea aIudaismul și Francmasoneria”, presa a început să mă vâneze și am fost arestat din cauza unei afirmații pe care am făcut-o, mai exact a Sunt parte din poporul turc și națiunea din Islam.” Asta este tot ce am spus; apoi am fost transferat la azilul de boli mintale, unde am fost deținut timp de 10 luni. Era o clădire foarte veche ce data încă de pe vremea domniei lui Abdulhamid, ce ținea laolaltă 300 de deținuți ce comiseseră crime. Nu îmi era permisă nici plimbarea în grădină. Nu aveam drepturi la telefoane. Până și pacienții care comiseseră crime aveau voie să facă apeluri telefonice, însă mie îmi era interzis. Era o asemenea situație, încât nu îmi era permis să vorbesc nici cu asistentele sau doctorii. În timpul cât am stat acolo, pacienții bolnavi mintal au comis 7 crime. A fost o adevărată calamitate, erau într-adevăr oameni foarte agresivi și debili mintal. 10 luni mai târziu, Dumnezeu mi-a oferit o ocazie și am fost externat. Raportul situației mele mintale a fost anulat de cabinetul de consultanță superior numărul 4, însă presa a stipulat mulți ani după aceea că eram debil mintal. Voiau să insinueze că toate cărțile mele erau scrise de cineva pe care nu te poți baza din punct de vedere intelectual, așadar nu meritau citite. Spitalul militar a eliberat un raport că sunt sănătos din punct de vedere fizic și mintal. La o vreme după aceea, presa a devenit tăcută. Acest aspect se rezolvase.
De ce s-a făcut această operațiune ? Las acest subiect la aprecierea poporului turc. Știu motivul, însă îi las pe cetățenii turci să decidă.
Cay TV, 23 iulie 2008
ADNAN OKTAR: Da, era medicul supraveghetor atunci. Întâi m-a avertizat prin doctori. I-a avertizat pe doctorii din aripa mea. Când am început să predic, obișnuiau să mă ducă în serviciul acut, unde erau pacienții agresivi, ce nu fuseseră încă tratați. Cred că se gândeau că dacă mă vor ține acolo o perioadă de timp, mă vor înfricoșa. După ce mă țineau acolo 10 sau 15 zile, mă eliberau la serviciul cronic. În serviciul cronic îmi continuam activitățile. Asta mă aducea înapoi la serviciul acut. Și-au dat seama în final că nu vor putea colabora cu mine, și în ultimă instanță m-au pus în departamentul celor labili mintal, care comiseseră crime, departamentul unde erau închiși cei mai agresivi dintre ei. Când au văzut că în continuare nu îmi schimb atitudinea, , m-au pus în serviciul închis. Era o aripă într-o clădire foarte veche ce a fost construită pe vremea Sultanului Abdulhamid din Imperiul Otoman. O clădire din piatră unde erau aproximativ 300 de pacienți ce comiseseră suicid. Au închis ușa în spatele meu și mi-au spus că nu voi mai părăsi niciodată acel loc. De această dată puteam să vorbesc numai cu asistentele și doctorii. Veneau acolo studenți la Medicină, vorbeam cu ei. Erau printre ei și unii impresionați. Iar de această dată, mi-au interzis să vorbesc cu doctorii, studenții și asistentele.
Ni s-a spus că Yildirim Aktuna (medicul supraveghetor) ne va vizita. S-au făcut pregătiri în acest sens. Toată lumea era pregătită să îl întâlnească, eu de asemenea. Asistente, doctori, toată lumea era așezată la rând. Mai târziu, Dl. Yildirim Aktuna a venit și a privit pe toată lumea. Apoi mi-a spus ce nu ar trebui să fac.
A spus: "Inainte de toate, nicio fată cu eșarfe pe cap nu va veni aici. Prietenele voastre cu capete acoperite nu vor intra niciodată aici. Iar tu nu vei predica aici. Nu vei vorbi cu studenții, cu doctorii, cu asistentele.” I-am răspuns: "Ok. Cu cine ar trebui să vorbesc?” Și el mi-a spus: "Poti vorbi cu pacienții bolnavi mintal de aici.” Eu I am spus că ei nu înțeleg nimic. Nu erau în starea necesară să înțeleagă, unii dintre ei își loveau capetele de pereți, unii plângeau, alții se aruncau pe podea. L-am întrebat adespre ce ar trebui să vorbesc cu ei?” Iar el mi-a răspuns:”Atunci, du-te în camera ta și reflectează. Gândește-te de ce ești aici”. Am realizat că asta nu era ceva cu care să mă descurc.
CAY TV: Ce voiau de la dumneavoastră? Voiau să puneți capăt lucrării dumneavoastră iudaismul și Francmasoneria?
ADNAN OKTAR: Da; mi-au trimis un mesaj la spital. Intenționau să îmi dea bani; Mi-au oferit cam 300 miliarde de lire turcești. Au mai spus și că vor rezolva aspectul cu tribunalul. Desigur că am respins oferta lor. Am spus: "nu va fi posibil, aceasta nu este o ofertă convenabila”. Apoi incidentele au crescut după acea perioadă. Era un bărbat pe nume Huseyin; I s-a spus să păzească ușa și să nu mă lase afară. Țipa mereu, urla, avea accese de furie. Ușa era din oțel, și el o păzea. Orice pacient avea permisiune să plece, însă eu nu aveam. El era însărcinat să mă țină înăuntru. Nu mă lăsa niciodată afară. Foarte, foarte rar mă lăsau să ies din cameră cu mama dar oricum atunci nu aveam posibilitatea de a face apeluri telefonice. Intenția lor era să mă oprească să vorbesc cu prietenii mei.
Kackar TV: 2 februarie 2008
ADNAN OKTAR: Da, cartea mea "Iudaismul și Francmasoneria” a fost prima carte publicată ce a constat în multe documente pline de dovezi satisfăcătoare. Lucrările anterioare nu erau atât de consistente însă în cartea mea, documentele originale erau supuse unei analize fotografice. Acestea erau satisfăcătoare. Când au realizat că asta era foarte periculos, au înscenat planul cu spitalul de boli mintale. M-au ținut 10 luni printre pacienți bolnavi mintal, pacienți ce erau cel mai adesea incapabili să își îndeplinească nevoile personale, unii chiar și să vorbească. Se dădeau cu capetele de pereți, plângând și întinși pe podea.
Kackar TV: Între timp, dumneavoastră ce mâncați și beați ?
ADNAN OKTAR: Îmi aducea mama mâncare; pacienții bolnavi mintal alergau către ea și îi luau mâncarea din mână. Nu puteau fi controlați deoarece erau labili psihic. Mama, fiind în vârstă, nu putea rezista, nu putea face nimic, nu putea tolera ca mine; pentru că era mamă, se făcea palidă. Observam că devine palidă la față când vedea oamenii nebuni, însă în aceste condiții era adusă la mine pe departament. Era o femeie singuratică, vedea toți acei oameni, aceasta tot o formă de tortură este, diferită, însă tot tortură. Eram torturat și nu protestam. Însă care era scopul torturii acestei femei bătrâne ? Trecea pe toate coridoarele acelea, văzând oamenii dezaxați psihic. Sunt, cu siguranță, foarte multe lucruri de spus acum.
Eu spun numai o parte din ele, ei credeau ca toate aceste incidente ma vor infricosa. Dar nu a fost asa. Nici tortura, nici inchisoarea, nici amenintarile, nici nimic altceva nu a reusit sa ma infricoseze. Aceleasi intamplari de pe vremea Profetului nostru (saas) se petrec si acum. Un musulman nu este infricosat de asemenea lucruri, altfel a fi musulman nu ar mai avea sens. Un musulman va fi supus la teste, va intampina greutati, vremuri de restriste. Stim cu totii ca a merita Paradisul nu este deloc usor, cu voia lui Dumnezeu. Sa castigi bunavointa lui Dumnezeu nu este usor. Toti avem scopul de a obtine aprobarea lui Dumnezeu. Sa obtii dragostea si aprobarea lui Dumnezeu, se intampla pe aceasta singura cale. Doar prin a infrunta cu succes dificultatile. Dumnezeu creeaza tot. Ceea ce ar trebui sa faca un musulman este sa imbratiseze aceasta idee prin supunerea catre Dumnezeu si sa il ia in considerare ca pe un test greu si frumos de la Dumnezeu.
Kackar TV: De la azil v-au transferat direct la inchisoare?
ADNAN OKTAR: Intai am fost arestat, apoi dus la inchisoare. Odata ce am inceput sa imi servesc pedeapsa la inchisoare, am stat intr-o celula aproximativ 9 luni. M-au pus intr-o celula mica. Era genul de celula unde erau amplasati cei care comiteau crima. Celula criminalilor. Foarte mica. Am stat in acea celula 9 luni de zile. Apoi am fost dus la azilul de boli mintale unde am stat timp de alte 10 luni. Au inteles ca nu ma voi razgandi si m-au eliberat din spitalul de boli mintale. Au inteles ca am sa continui sa imi desfasor activitatile. Au inteles ca nu voi colabora cu ei si mai apoi m-au eliberat, deoarece cercul meu de prieteni devenise mai numeros. M-au eliberat gandind ca daca vor actiona cu opresiune, nu vor rezolva nimic.
Kackar TV: Care era scopul dumneavoastră în timp ce desfășurați aceste activități? Care era publicul dumneavoastră țintă ? Pentru că cercul dumneavoastră de prieteni se extinde.
ADNAN OKTAR: Da, oricine are conștiința și inima deschise. Nu este ceva în particular. După cum știți, există o impresie generală despre mine: oamenii cred că eu vorbesc numai cu cei de rang înalt, bine întreținuți, bine educați și impresionanți oameni. Nu e adevărat. Odată ce o persoană este sinceră, un credincios sincer, eu vorbesc cu oricine de acest gen. Poate sunt unii oameni care consideră că eu duc o viață foarte confortabilă. Cu toate acestea, nimeni nu ar rezista 10 zile din acele 10 luni pe care eu le-am petrecut în spitalul de boli mintale. Dacă există o persoană care crede că poate face asta, de fapt nu poate. Nu este ceva la care un om poate rezista. Luptele mele au fost în general așa, până acum. Întotdeauna grele, și continuă încă. Eu sunt mulțumit. Îi mulțumesc lui Dumnezeu, însă cum sunt percepute lucrurile din exterior nu reprezintă și realitatea. Altfel, nu aș lăsa oamenii să vadă acest aspect al meu.
Malatya TV: December 26th, 2008
Malatya TV: Pot detalia despre vremea petrecută la închisoare. Aripa unde eram deținut avea numei celule de o singură persoană. Era departamentul pentru pacienții bolnavi mintal. Spre exemplu, era acolo un pacient pe nume Abdulkerim.Era bolnav mintal. În celula de lângă mine era Huseyin. Aveau reacții foarte severe. Și eu am fost pus tot într-o celulă mică, de o singură persoană. Și acolo am stat timp de 9 luni. După aceea, după cum știți, am fost transferat în închisoare. Într-o celulă din nou. Am stat acolo pentru încă 10 luni însă ce a fost cu adevărat intens a fost spitalul de boli mintale, pentru că acolo eram legat cu lanțuri de picior. În timp ce încercam să mă rog, nu îmi puteam pune unul din genunchi jos, pentru că lanțul era foarte scurt. Apoi mi-au dat niște lanțuri mai lungi, mai confortabile. Au mai adăugat un lanț care era cam de 50x60 cm. Era o situație atât de incomodă. De unde nevoia să mă pună în lanțuri? Nu puteam înțelege. Eu încă mă gândesc la asta, pentru că eu sunt o persoană pașnică, plină de compasiune, sunt uman. O persoană agresivă ar putea fi pusă în lanțuri, însă nici măcar acei pacienți bolnavi mintal nu erau puși în lanțuri. Ei se puteau duce acasă, puteau face apeluri telefonice. De asemenea, nu îmi era permis să ies afară sau să mă duc să mă plimb prin grădină. Ceea ce e interesant este că erau doctori, asistente, practicieni sau studenți la medicină care veneau acolo. Nu îmi era permis să vorbesc nici cu ei. Era o situație atât de bizară la acea vreme.
Nevsehir TV: 20 iulie 2008
ADNAN OKTAR: Eram supus unor lucruri fără precedent în Republica Turcă. Eram uimit de toate aceste incidente pe măsură ce le observam. Spre exemplu, perioada cu azilul de boli mintale: sunt scriitor, eu scriu cărți și, după cum puteți observa, sunt sănătos mental. Eu nu sunt o persoană bolnavă mintal care atacă oameni sau care nu știe să vorbească, dar ei m-au închis într-o clădire de piatră de pe vremea Sultanului Abdulhamid, împreună cu pacienți bolnavi mintal care comiseseră crime, au vărsat sânge, și-au omorât părinții sau soțiile. Nu îmi era permis să ies afară. Acești pacienți puțeau ieși, dar eu nu. Timp de 10 luni. Vă puteți imagina starea oamenilor acolo. Timp de 10 luni am avut parte de oameni țipând, ce se aruncau la pământ; este un azil, după cum vă puteți imagina. Oamenii nu vizitează acea aripă din cauza violențelor comise acolo, de teamă. Pacienții atacau oamenii care veneau în vizită. Nici avocatul meu nu putea intra acolo. Sau mai încercau să intre mama și fratele meu și erau și ei atacați de pacienți, eu îi împiedicam prin a le vorbi frumos, cu drag. Există și riscul de a îi enerva. A fost atât de ciudat să fii singurul sănătos mintal dintre atataia pacienți, ce comiseseră crime. Este un incident bizar. Mai mult decât atât, în perioada în care am fost închis acolo, s-au petrecut 7 crime. Se atacau unii pe ceilalți cu tăvi de oțel, aruncau cu orice găseau unii în capetele altora. Astfel de crime se petreceau, și erau imediat acoperite. După ce am fost reținut într-un asemenea mediu timp de 10 luni, am fost trimis la Camera Experților. Acolo au emis un raport care stipula că sunt sănătos fizic și mintal. Apoi m-am dus la Spitalul Militar, care de asemenea a emis un raport ce declară că sunt sănătos și mă pot înrola în armată.
Tempo TV: 24 Decembrie 2008
ADNAN OKTAR: Când am fost încătușat pentru prima dată, s-a întâmplat când eram în autobuz, i-am mulțumit lui Dumnezeu și oamenii m-au auzit spunând-o. Toată durerea și suferința prin care trece un musulman urmând calea Domnului I se întoarce cu recompense. Așa câștigă binecuvântarea lui Dumnezeu. Cu cât e mai greu drumul, cu atât mai multe recompense vor exista. De exemplu, când m-am întors la închisoare de la medicină militară, era ca o scenă dintr-un film. Pacienții rupseseră pernele și tot puful din el era peste tot în cameră. Ceea ce e interesant este că și eu eram ținut tot în departamentul pentru pacienții bolnavi mintal. Erau celule individuale pentru cei labili psihic. Eu mă aflam cu celula între două persoane de acest fel. Și fusese un copil care pornise un foc de tabără, era nebun și țipa până la răsărit. Și erau mai mulți ca el. În aceste condiții, nu îmi era permis să merg afară. Am fost ținut acolo timp de 9 luni. Apoi alte 10 luni am fost ținut într-o clădire de piatră de pe vremea domniei lui Abdulhamit împreună cu 300 de pacienți bolnavi psihic, însă aceștia erau oameni cu adevărat periculoși. Oameni agresivi, greu de controlat. Au comis 7 crime în timpul șederii mele acolo. Un mediu cu multe bătăi, unde eu am petrecut 10 luni. Nu îmi era permis să merg afară, nu aveam voie să dau telefoane . Într-o zi, răposatul Yildirim Aktuna ne-a aliniat pe toți, doctori, asistente, și eu. Yildirim Aktuna mi-a spus atunci că nu voi vorbi cu prietenii mei, cu doctorii, cu asistentele, nici măcar cu stagiarii de acolo. Mi-a spus că pot vorbi numai cu pacienții bolnavi psihic. Nu a spus "oameni”, a spus "pacienti”.
Mi-a spus: “Atunci, du-te în camera ta”. Aveam o cameră mică, întunecoasă, care înainte fusese o baie. Mi-a spus, “gandeste-te de ce ești aici”. Era un mediu atât de aspru cel în care eram ținut. Mă țineau legat în lanțuri, nu înțelegeam de ce. La început, în timpul perioadei cu medicina militară, mi-au legat de picior un lanț scurt. Pentru că lanțul era prea scurt, eu nu puteam îngenunchea. Le-am spus că îmi va fi foarte greu să mă rog așa și dacă nu cumva există o posibilitate să îmi lungească lanțul. Mai târziu, mi-au mai adus un lanț, de cam 50, 60 cm lungime. Recunosc că atunci mă puteam mișca mai confortabil, a fost o binecuvântare, însă nu am înțeles niciodată de unde nevoia de a mă înlănțui. Până și pacienții erau uimiți de aceste lanțuri. Era un lanț gros, făcea mult zgomot de fiecare dată când mă mișcam. Încă mă gândesc cu uimire la faptul că au simțit nevoia să adopte asemenea măsuri în ce mă privește. Nu înțeleg de ce. Bineînțeles, există bine și în asta, recompensele sunt atât de multe. Acestea sunt dificultățile care îl fac pe individ să câștige bunăvoința lui Dumnezeu, deși pare incredibil,.
