Viziunea Coranului asupra Sharia, Jihadului și Războiului

Există două concepte exploatate pe scară largă de către radicaliștii care comit acte de terorism, presupuse a fi în numele religiei Islamului, în încercarea lor de a arăta Islamul ca religie a violenței: Sharia și Jihadul.

Așa cum Dumnezeu afirmă în mod explicit în Coran, 12:111, Coranul este “tâlcuirea tuturor lucrurilor”. Cu toate acestea, radicaliștii, care preiau hadisele fabricate drept ghid, nu au perceput niciodată Coranul ca fiind suficient. Din acest motiv, pe tot parcursul istoriei ei au susținut că unele dintre poruncile Coranului “nu sunt suficiente” (cu siguranță, Coranul este mai presus decât atât). Pornind de la aceasta, au dezvoltat ideea eronată că, Coranul este de neînțeles și este nevoie de hadisuri(cu siguranță Coranul este mai presus de acestea).

Cărțile numite Hadisuri s-au transmis în timp ca și cuvinte ale Profetului Mohamed (pfas). Pe când unele sunt în întregime de încredere și copiază exact practicile și citatele, altele au fost treptat denaturate iar sensurile unora s-au modificat în întregime. Există două modalități de a stabili dacă un hadis redă într-adevăr cuvintele sau practica Profetului Mohamed (pfas) și anume dacă este în acord cu Coranul sau dacă această acțiune a avut loc mai înainte. Este fără îndoială o calomnie gravă să susții că acele cuvinte sau practici care sunt în conflict cu Coranul aparțin de fapt profetului (pfas) pentru că profetul Mohamed a respectat numai Coranul.

“Interiorul unei moschei, rugăciunea de după-amiază”, de John Frederick Lewis, 1847. Pictură în ulei pe lemn, colecție privată.

Ideea incorectă pe care o au unii Musulmani că nu putem înțelege Coranul a făcut un rău enorm lumii islamice deoarce musulmanii care gândeau în acest mod au început să se conformeze hadisurilor fabricate. În cele din urmă, chiar au abandonat Coranul cu totul, considerând aceste hadisuri drept singura sursă a religiei lor. Atunci când hadisurile fabricate sunt în conflict cu Coranul, unii chiar au avut impertinența să spună, “Acest hadis anulează porunca Coranului.” Sute de hadisuri fabricate au dat naștere unor credințe diferite, iar rezultatul a fost apariția a diferite școli care nu sunt de acord pe multe subiecte în ceea ce privește Islamul.

Dumnezeu Atotputernic spune despre starea în care lumea islamică a căzut, după cum urmează:

Și Trimisul zice: “Doamne, neamul meu a luat Coranul drept un lucru părăsit!” (Coran, 25:30)

Într-adevăr, problema unei mari părți a lumii islamice de astăzi este faptul că oamenii privesc Coranul ca pe o carte care a fost abandonată.

Odată ce Coranul a fost abandonat, era timpul pentru “ijma.” (Ijma înseamnă figuri religioase eminente ce au trăit de-a lungul timpului și care au produs porunci cu privire la legea Sharia, pe baza analogiei deductive). Dat fiind faptul că, Coranul nu a fost ghidul multora dintre ei, aceștia au fost sufocați de mii de hadisuri fabricate, decizând în cele din urmă că “nici Coranul, nici hadisurile nu ar putea explica în mod corespunzător poruncile”. După o vreme unii dintre cei mai-sus menționați “lideri religioși” au început să producă legi în numele Islamului.

Școlile au început să fie în dezacord una cu cealaltă iar convențiile comunităților musulmane au intrat în conflict cu cele ale altor școli. Interpretarea proprie a fiecărui așa zis “lider religios” a fost considerată ca lege. Fiecare comunitate s-a bazat pe un set diferit de practici și întreaga comunitate a Islamului a început să se divizeze în secte, clase și în cele din urmă în grupuri mici. Coranul, în orice caz, a rămas atârnat pe perete, încă în cutia lui. Ca urmare, o mare parte a lumii islamice “a abandonat și a ignorat Coranul.”

Uitându-ne la unii dintre adversarii Islamului, vedem că problema lor este, în mod ironic, aceeași ca și cea a vânzătorilor ambulanți de superstiții. Ei nu învață din Coran despre Islam. La fel precum niște vânzători ambulanți de superstiții, ei se concentrează pe hadisurile fabricate, pe tradițiile superstițioase și interpretările Islamului ale unor lideri religioși care sunt în general incompatibile cu Coranul. În ochii lor, “Islamul” este stilul de viață și practicile vânzătorilor ambulanți de superstiții. În opinia lor, “Islamul” este puterea imaginativă a istoricilor, și nu credința așa cum este ea revelată în Coran. Ei numesc “Sharia” practicile acestei religii fabricate, și nu legile Coranului. Nu cunosc valorile și conceptele împărtășite în Coran, dar cunosc foarte bine toate normele religiei false a vânzătorilor de superstiții. Criticând regulile acelei false religii, își închipuie că ei critică Islamul. Sunt atât de atașați de religia vânzătorilor ambulanți de superstiții, încât nu cred atunci când li se spune: “Acesta nu este Islamul”. Și acest lucru este o eroare extrem de gravă.

Acești oameni trebuie să creadă acest lucru dacă ei nu se opun Islamului din cauza vreunei opoziții filosofice sau religioase și dacă într-adevăr caută o soluție la întunericul mentalității fanatice. Religia lor nu este Islamul. Coranul, de unul singur, este suficient pentru un musulman. Hadisurile sunt adevărate și de încredere atâta timp cât sunt compatibile cu Coranul. Un hadis care nu este compatibil cu Coranul nu are loc în Islam. Dacă un musulman nu poate găsi Islamul în Coran, aceasta înseamnă că el este în căutarea unei alte religii, iar Sharia(calea) acelei credințe nu este Islamul.

Kaaba, la care aproape două milioane de musulmani vin în fiecare an, din cele patru colțuri ale lumii, este un simbol al păcii și compasiunii, care sunt parte integrantă a învățăturii islamice.

Adevărata Sharia din Coran

Cuvântul Sharia înseamnă “calea”. Analizând Coranul, un musulman poate să-și dea seama cu ușurință ce “cale” să urmeze. Puține lucruri sunt ilegale în Coran, iar acestea sunt spuse clar, cu interdicții explicite. Nu este loc de discuții sau interpretări. De exemplu, uciderea, adulterul, câștigul din dobândă, consumul de carne de porc sau băutul sângelui sunt toate acțiuni ilegale dezvăluite în versetele Coranului în cei mai decisivi termeni. Aceasta este o caracteristică importantă a Coranului. Oamenii care doresc să definească interdicții prin interpretarea versetelor în lumina propriilor lor dorințe, prezintă întotdeauna propriile lor deduceri pe baza acestora. Și totuși Dumnezeu interzice ceea ce este ilegal cu pronunțări definitive, la fel ca în acest verset:

Ci El v-a oprit vouă doar mortăciunea, sângele, carnea de porc și ceea ce a fost menit altcuiva decât lui Dumnezeu. (Coran, 2:173)

Dumnezeu ne dezvăluie în Coran că vor exista oameni care vor fabrica(falsifica) ceea ce este legal sau interzis în numele Islamului:

Și nu spuneți, luându-vă după limbile voastre care rostesc minciuni: “Aceasta este îngăduit și aceasta este oprit,” pentru a născoci minciună împotriva lui Dumnezeu! Aceia care născocesc minciună împotriva lui Dumnezeu nu vor izbândi. (Coran, 16: 116)

După perioada Profetului Mohamed (pfas), au apărut numeroase comunități care au inventat minciuni împotriva lui Dumnezeu. Deoarece aceste comunități nu au luat Coranul drept ghidul lor, acestea puteau numi orice au dorit ele ca fiind legal sau ilegal.

Totuși, există unele comunități ale căror caracteristici le subliniază în mod special Dumnezeu: “Ei fac ilegale lucrurile bune făcute legal.” Domnul nostru spune în Coran:

O voi cei care credeți! Nu opriți bunătățile pe care Dumnezeu vi le-a îngăduit și nu călcați poruncile, căci Dumnezeu nu-i iubește pe cei ce încalcă poruncile. (Coran, 5:87)

Sistemul superstițiilor aplicat sub numele de Sharia, dar care este complet incompatibil cu Islamul, este rezultatul distanțării de Coran. Adevărata Sharia prevăzută în versete, cu alte cuvinte adevărata cale a Coranului, poate fi definită după cum urmează:

Sharia Coranului înseamnă dragoste, respect și afecțiune și protecție față de oameni de toate credințele și opiniile. Sharia Coranului insistă asupra democrației, iar libertatea ideilor prevalează. Sub Sharia Coranului, oamenii sunt bine informați, educați.

Cei deschiși, respectă ideile altora, fericiți, orientați spre exterior, moderni, de calitate înaltă, optimiști, prețuiesc arta și știința și prețuiesc dragostea și prietenia. Nu există ură, intoleranță, conflicte, lupte, despotism, impunere, amenințare, nefericire, furie sau război în Sharia Coranului.

Incapacitatea de a aplica sistemul real al Sharia din Coran, care ar aduce cu ea deliciile citate mai sus, și violența, lipsa iubirii, a calității și a obligațiilor (pedeapsa, impunere) interpretată greșit ca Sharia Coranului este desigur un lucru teribil: Cu toate acestea nu blamarea Islamului este răspunsul. Aceia care blamează Islamul fac un rău grav atunci când încercă să-l elimine, ca singur răspuns la radicalism, violență și sălbăticie. Prin eforturile de a slăbi Islamul în mintea lor, ei de fapt netezesc calea radicaliștilor. Nu acuzațiile lor sau armele pe care le fabrică sunt cele care vor elimina radicalismul și credințele false propagate în numele Islamului. Singura modalitate de a realiza acest lucru este concepția adevăratului Islam. Problema credinței false și credințelor false poate fi îndepărtată doar prin înlocuirea acestora cu cele adevărate.

Sharia Coranului cere ca un musulman să fie modern, bine îngrijit, nobil, înțelept, cultivat, democratic, deschis la minte, să respecte toate ideile și să fie plin de iubire. Sharia Coranului se bazează pe fraternitate, pace și iubire. Războiul, cruzimea, ura, furia și conflictele, toate sunt interzise musulmanilor în Coran. Cei care doresc să cunoască adevărata Sharia trebuie să citească singuri Coranul.

Adevăratul Jihad în Coran

Nu există ucidere în jihadul din Coran. Nu există nici ploaie de bombe în jihadul din Coran. Nu există nici sinucigași cu bombă sau atacuri lașe asupra civililor precum intrarea în pietoni cu mașina. Nu există ură sau oameni blestemând, în jihadul din Coran. Copiii profetului Abraham (pfas), a profetului Iacob (pfas) și a profetului Moise (pfas) nu sunt blestemați în jihadul din Coran. Dimpotrivă, există respect, amabilitate şi apreciere faţă de originea Profeţilor.

Nu există amenințări și intimidare în jihadul din Coran. Islamul nu este genul acela de credință.

Nu există măcel, moarte, ură și furie în Islam, nici în Creștinism sau în Iudaism. Prin urmare, dacă cineva spune, “Am învățat din Coran că trebuie să omor, să bombardez și să blestem oamenii” atunci acela minte, sau a fost învățat greșit. Un radicalist care pretinde că el este musulman urmează o credință superstițoasă inventată doar în scopul de a ucide, bombarda și de a blestema nu Islamul bazat pe Coran. Acea credință inventată nu provine din Coran.

Membrii acestei religii superstițioase probabil că nu au citit niciodată Cartea Sfântă pe care o sărută și o ating cu fruntea lor și pe care o atârnă pe perete. Aceasta este genul de credință în care totul este întunecat. Aceasta oferă ură în loc de iubire, furie în loc de afecțiune, dușmănie în loc de fraternitate, suferințe în loc de dragoste și ignoranță în loc de artă, frumusețe, știință și cultură. Este ușor de pus un pistol în mâna cuiva care crede într-o astfel de credință superstițioasă. Este ușor de spus, “Acea comunitate este dușmanul tău.” Este ușor de agitat o astfel de persoană. Este ușor să induci furia în comunități.

ACESTE SCENE PLINE DE URĂ NU REPREZINTĂ ISLAMUL

“Ducerea jihadului” în Islam înseamnă a educa cealaltă parte, a o învăța virtutea morală și depunerea de eforturi pentru a îndepărta oamenii de rău. Aceia care ucid în numele jihadului nu acționează în lumina Coranului.

De ce există radicalismul sau bigotismul? Răspunsul este evident: pentru că asta este ceea ce cei mai mulți oameni sunt învățați. Ei nu cunosc altă credință. În aceste credințe superstițioase sunt toți radicaliștii care apar în numele Islamului şi sunt cunoscuți ca fiind Islamul. Aceștia au fost lăsați în ignoranță, într-un ghetou. Au fost îndepărtați de societate, artă și știință. Au fost întotdeauna dezinformați despre conceptul de “jihad” și l-au aplicat greșit deoarece aceasta este ceea ce au fost învățați. Și-au imaginat întotdeauna că acționând după cum au fost învățați, ei făceau un lucru bun. Nu și-au imaginat niciodată că de fapt își făceau singuri rău, credinței lor, propriilor lor familii, propiilor lor oameni și, desigur, altora. Totuși, “jihad-ul” descris în Coran este foarte mult diferit față de imaginea jihad-ului schițat de radicaliști.

Deci, ce înseamnă cuvântul”jihad”?

Cuvântul jihad vine din cuvântul arab “jahd.” Sensurile sale sunt 1) a lucra, a depune eforturi, a prezenta determinare și perseverență sau sacrificiu de sine și 2) a controla sinele inferior al cuiva. Pe baza acestor definiții, lupta jihadistă în Islam înseamnă a informa cealaltă parte, a învăța poporul valorile morale adecvate și a-l abate de la rău. Pentru a face asta un musulman trebuie să-și antreneze propriul sine inferior pe direcția virtuții morale și să se formeze pentru a fi o persoană lipsită de ură și furie. Cu alte cuvinte, ce trebuie un musulman implicat în jihad să facă, este să se formeze singur pe de-o parte, și să depună eforturi să învețe poporul adevărul și bunătatea pe cealaltă parte. El trebuie să fie un model cu propriile sale valori morale cu scopul de a răspândi iubirea, pacea și afecțiunea și de a îndepărta oamenii de rău.

Cuvântul “jahd” nu este angajat în vreun alt sens în Coran. Cei care perpetuează măcelul sub numele de “jihad”, spunând “Punctul nostru de referință este Coranul”, fie mint, fie sunt dezinformați.

În ochii Coranului, cei care acum sacrifică oameni în numele jihadului, sinucigașii cu bombe care își iau propriile vieți precum și viețile civililor fără apărare cei care trag cu arma în cafenele sau în sălile de concerte sau aceia care incită la război comit un păcat grav. Versetele Coranului pe care acești oameni le interpretează greșit în numele războiului vor fi prezentate în detaliu în paginile următoare. Există un punct important care trebuie să fie amintit aici; marea majoritate a radicaliștilor răspândesc violența din ignoranță. Ei nu cunosc adevărata credință. Majoritarea lor probabil că nici măcar nu au citit vreodată Coranul. Iată de ce nu are niciun rost să condamnăm, blestemăm, amenințăm, întemnițăm, exilăm pe cineva care ucide din neînţelegerea luptei jihadiste. Problema lui este aceea că el nu a fost educat după Coran și nu a înțeles legile lui Dumnezeu. Din moment ce aceasta este problema, trebuie să acceptăm faptul că atâta timp cât educația falsă persistă, vor exista radicaliști care sunt ignoranți față de ceea ce fac. Dacă cineva înțelege corespunzător care este problema, acesta poate înțelege, de asemenea, faptul că, singurul lucru de care au nevoie cei care răspândesc violența și teroarea sub numele jihadului este adevărata educație.

Bu batıl dinin mensupları öpüp başa konularak duvara astıkları kutsal Kitabımız Kuran’ı belki de hiç okumamıştır. Bu dinde her şey kapkaranlıktır. Sevgi yerine nefret; şefkat yerine öfke; kardeşlik yerine düşmanlık; güzellik yerine kabus; sanat, estetik, bilim ve kültür yerine cehalet vardır. Böyle batıl bir dine inanan kişinin eline silah vermek “Bu topluluk senin düşmanın” demek, onu galeyana getirmek, öfke toplulukları oluşturmak kolaydır.

Peki radikalizm ya da bağnazlık neden var? Bu sorunun cevabı açık: Çünkü insanların büyük bir kısmı bununla eğitildiler. Başka bir din bilmediler. İslam adına ortaya çıkan radikallerin de İslam diye bildiği sadece bu batıl din oldu. Cahil bırakıldılar, gettolaştılar. Toplumdan, sanattan, bilimden uzaklaştırıldılar. Cihat kavramını hep yanlış bildiler ve yanlış uyguladılar çünkü onlara bu öğretildi. Öğrendikleri yanlışı uygulayarak kendilerini hep iyi bir şey yapıyor zannettiler. Kendilerine, dinlerine, ailelerine, halklarına ve elbette başkalarına zarar verdiklerini hiç düşünmediler bile. Oysa Kuran’da tarif edilen “cihat” bağnazların anladıkları cihattan çok farklıdır. Peki bizler cihat kelimesinden ne anlamalıyız?

Sinuciderea (Comiterea Suicidului) nu este “Jihad”, și este interzisă de Coran

Principalul act de terorism comis în lume în ultimii 20 - 30 de ani, în special cele comise de grupările teroriste originare din Orientul Mijlociu, s-au desfășurat de obicei sub forma atacului sinucigaș cu bombe. Sinuciderea, sau suicidul, este un păcat în ochii Coranului. Dar cum poate o persoană să-și atărne de piept bombe și să umble prin mulțime înainte să se arunce în aer, sau să conducă o mașină încărcătă cu bombe drept în mijlocul unei mulțimi de civili?

Majoritatea țărilor arabe au fost într-o oarecare măsură atinse de comunism după cel de-al doilea război mondial. Partidul Ba'ath, care a devenit puternic în Egipt, Siria și Irak, blocul Shanghai, care a fost înființat sub auspiciile Chinei și care a plasat discret țările arabe și Iranul sub protecția sa, și mișcarea al-Fatah, care a crescut sub conducerea lui Yasser Arafat, nu și-au ascuns niciodată învățăturile lor comuniste/socialiste. Nu este niciun secret faptul că mult sânge a fost vărsat de socialismul arab amestecat cu naționalismul extrem în țările arabe. Cei care nu sunt conștienți de acea istorie ar trebui să arunce o privire la situația actuală din aceste țări sau la modul cum moștenirea lui Hafez Assad este păstrată în Siria.

O astfel de barbarie este inevitabilă în mentalitatea socialistă sau comunistă. În această viziune falsă asupra lumii, acțiunea de a pune capăt propriei vieți este considerată o contribuție la fel de mare la progresul mondial și la cel al “cauzei” ca și acțiunea de a pune capăt vieții altcuiva. Prin urmare, a pune capăt propriei vieți, considerată ca fiind lipsită de valoare, cu scopul de a pune capăt altor vieți, considerate de asemenea ca fiind fără valoare, este o contribuție chiar și mai mare în ochii acestui sistem sălbatic. Aceasta reprezintă o logică extraordinar de falsă, dar aceasta face obiectul unor critici separate.

SINUCIDEREA NU ÎNSEAMNĂ “JIHAD”. ESTE INTERZISĂ DE CORAN ŞI REPREZINTĂ UN PĂCAT GRAV

Unii oameni, care sunt greșit informați despre Islam, cred în mod eronat că aceasta permite atentatele sinucigașe, când de fapt, Islamul este o religie a păcii și a iubirii. Sinuciderea este un păcat în lumina Coranului.

Unii oameni, care sunt greșit informați despre Islam, cred în mod eronat că acesta permite atentate sinucigașe, când de fapt este o religie a păcii și a iubirii. Cel mai important motiv privind această concepție greșită este efortul organizațiilor teroriste menționate anterior de a legitimiza acest act oribil, interzis de Islam, prin diferite surse și interpretări inventate. Dacă un atacator sinucigaș, pretinde a fi săvârșit acțiunea în numele Islamului, atunci aceasta este o rușine și o calomnie adusă Islamului. Acest mod de gândire se bazează pe cele mai profunde și teribile erori.

Un musulman nu poate ucide niciodată. Aceasta este un păcat. Dumnezeu dezvăluie în Coran că “…cel care ucide un suflet nevinovat de uciderea altui suflet sau de o altă stricăciune pe pământ, este ca și când i-ar ucide pe toți oamenii” (Coran, 5:32)

Versetul este explicit. La fel cum este un păcat și o crimă să omori pe cineva, este un păcat și o crimă să te sinucizi. Nu este “jihad,” să te arunci în aer pe tine însuți într-un restaurant, ci un păcat. Cei care intră cu maşina în oamenii care fac cumpărături în piaţă şi care aşteaptă în staţie nu fac jihad (cruciadă), ci comit o fărădelege. Cei care onorează și glorifică astfel de lucruri și își imaginează că persoana a devenit un “martir” aplaudă crima, nu jihadul. Omorând civili lipsiți de apărare împreună cu sine însuși nu este jihad, ci crimă.

Jihad înseamnă să depui eforturi prin cunoaștere și știință să aduci pe cineva pe calea adevărului și să stabilești comunicarea cu iubire și respect, nu să-l ucizi.

Martirajul înseamnă pierderea unei vieți, pe când lupta pe calea lui Dumnezeu, înseamnă să cauți să răspândești iubirea, prietenia și frăția cerute de Islam. Uciderea este o crimă și un păcat. Nu este o virtute pentru a fi onorată. Atacatorii care iau ca ţintă civili nevinovaţi nu ajung martiri, ci comiţând crime devin nelegiuiţi.

Dacă, sinucigașii cu bombe și susținătorii lor răspândesc propaganda unei religii care comandă moartea altora, atunci religia lor, nici ea nu este religia lui Dumnezeu. Foarte puțini dintre cei care urmează acea credință pot înțelege acest lucru. Există mulți oameni care își imaginează că această religie falsă este adevarată și care își doresc să adere la ea.

Problema reală este aceasta: Oamenii care nu-și cunosc propria lor religie sunt deviați spre un nonsens. Și, dacă nu-și învață propria lor religie și adevărata iubire din Coran, vor continua să existe și sinucigași cu bombe și cei care îi încurajează sau chiar îi onorează. Bombele nu reprezintă calea de a-i învăța adevărul. Singura cale este educația corectă. Și pentru a oferi educație adevărată, toți oamenii cu dragoste din rândul musulmanilor, creștinilor și evreilor trebuie să se unească. Odată ce puterea unității a fost stabilită, atunci acei oameni aflați pe calea greșită vor începe să ne asculte.

Care sunt motivele pentru creșterea numărului de atacuri sinucigase?

Atacurile sinucigașe motivate politic din Orientul Mijlociu au apărut inițial în anii 1980, în timpul războiului civil libanez, când Hezbollah a început să foloseacă atacurile sinucigașe împotriva țintelor sale. De atunci până la începutul secolului 21, au avut loc aproape 200 de atacuri sinucigașe în diferite părți ale lumii. Totuși, numai începând cu anii 2000 aceste atacuri au început să țină prima pagină a ziarelor, cu o frecvență tot mai mare, pe măsură ce numărul total de atacuri din ultimele trei decenii ajungea la 3,500. Numai în 2013, ar fi avut loc 291 de atacuri sinucigașe în optsprezece țări, revendicând viețile a 3,100 oameni și marcând o creștere dramatică cu 25% față de anul precedent (cu doar 230 de atacuri).

Majoritatea acestor atacuri au fost organizate în țările musulmane. Orientul Mijlociu, cu Irakul în fruntea listei, a văzut în ultimii zece ani prea multe atacuri sinucigase pentru a le mai putea număra. Afghanistan, Pakistan, Siria, Liban, Tunisia, Libia, Somalia, Mali și Nigeria se numără printre țările musulmane care sunt frecvent lovite de atacuri sinucigașe.

Ce a condus la creșterea numărului atacurilor?

Instabilitatea politică din aceste țări este un factor important. În ciuda presupunerii comune, că ținta atentatelor sinucigașe sunt forțele ocupante, doar 32% dintre atacuri au fost de fapt realizate în țările unde o armată străină era prezentă. 68% dintre atentatele sinucigașe sunt asupra propriilor cetățeni ai țării; cu alte cuvinte, civilii nevinovați sunt în mod copleșitor victimele acestor atacuri.

În țări precum Irak și Siria, atacurile sunt de obicei determinate de diferențele sectare și etnice, în timp ce în Egipt, acestea sunt de obicei realizate din cauza conflictelor dintre forțele seculare naționaliste și grupurile islamice. Atacurile sinucigașe au de obicei ca țintă zone mai aglomerate, precum restaurante, piețe, moschei și transportul public; locurile unde civilii pot fi ușor găsiți și unde femeile, copiii și cei bătrâni, sunt țintele specifice în aceste atacuri. Într-adevăr, atacurile pot fi săvârșite chiar atunci când musulmanii se închină în timpul rugăciunilor de vineri, așa cum am văzut în Irak, sau pe timpul desfășurării unor sărbători religioase, ca în Yemen. Acest lucru dă foarte mult de gândit.

Multe grupuri musulmane au condamnat Israelul pentru că și-a trimis trupele într-o moschee din Ierusalim, și chiar l-au denunțat pe acesta ca pe un dușman ce trebuie distrus; totuși, în mod interesant, aceleași grupuri n-au avut nimic de spus în cazul atacului sinucigaș comis într-o moschee unde musulmanii se rugau, ba chiar unele dintre acestea au încurajat astfel de atacuri.

Atunci când autorilor li se cere să explice raționamentul din spatele acțiunilor lor, din cauza educației lor precare și necunoașterii adevăratelor valori morale coranice, care într-adevăr întruchipează iertarea, pacea și iubirea, ei pretind că fac aceste atrocități în numele Islamului. Din acest motiv, explicarea eticii morale a Islamului pe baza Coranului este o prioritate. Este esențial să se înceapă o campanie la nivel mondial în acest scop.

A. Atacuri sinucigașe, 1970 – 2013

a. Anii 1980   Atacuri sinucigașe (31)        Atacuri nesinucigașe (31, 137) b. Anii 199     Atacuri sinucigașe (121)       Atacuri nesinucigașe (28, 664) c. Anii 2000  Atacuri sinucigașe (1.552)   Atacuri nesinucigașe (23, 440) d. Anii 2010* Atacuri sinucigașe (1.387)   Atacuri nesinucigașe (28, 916) e. Atacuri sinucigașe f. Atacuri nesinucigașe x. Year

Ce este greșit înțeles despre război în Islam

Un musulman are responsibilitatea de a crede în fiecare verset al Coranului fără excepție

Motivul acestei secțiuni este de a arăta falsa natură a argumentelor fanaticilor care caută să adauge superstiția la Islam și a adversarilor Islamului, care la rândul lor, utilizează incorect ideile neplăcute ale acelor fanatici, cum că unele versete din Coran nu mai sunt valabile (cu siguranță nu se poate spune aceasta despre Coran). Ei citeză versetul 106 din Sura Vacii ca dovadă pretinsă a revendicărilor lor:

Dacă Noi anulăm un verset sau îl facem uitat, aducem altul mai bun decât el sau asemenea lui. Nu știi că Dumnezeu este cu putere peste toate? (Coran, 2:106)

Cei care răstălmăcesc cuvintele Coranului au interpretat greșit acest verset ca o așa-zisă dovadă pentru a le permite să-și impună propria lor superstiție. Și-au imaginat necugetat că ei pot invalida anumite versete și chiar înlocui cu hadisuri inventate. Pe de altă parte, unii oponenți ai Islamului susțin că există versete despre utilizarea intoxicanților sau a războiului, versete care nu se mai aplică și caută să-i împartă pe musulmani în cei care aderă la această idee și cei care nu aderă.

Adevărata intepretare a acestui verset este după cum urmează:

Cuvântul arab “ayat” în textul “Dacă Noi anulăm un verset” tradus aici prin verset este la singular care înseamnă defapt semn sau miracol atunci când este utilizat în această formă; în schimb când cuvântul “ayat” apare la singular în Coran acesta este întotdeauna tradus prin cuvintele miracol sau semn, și așa este tradus în toate celelalte versete. Dar cuvântul “ayat” utilizat pentru a face referire la “versetele” Coranului nu apare niciodată la forma de singular în Coran.

Prin urmare, aici sensul nu este “versetele Coranului” ci “semne, reguli și Sharia” care s-au întâmplat înainte de revelarea Coranului. Conform acestui verset, unele practici și porunci aplicate de comunitățile precedente, cărora le-au fost trimise cărțile divine, și anume, evreii și creștinii, dar care au fost uitate în timp, fie au fost restabilite, fie abrogate de Coran. Astfel, prin Coran s-a dat naștere unei versiuni similare sau mai bune.

De asemenea, trebuie să ne concentrăm asupra cuvintelor “îl facem uitat” din verset. Pentru ca o poruncă să abroge o alta, cea anterioară trebuie să fi fost “uitată”. Dar din moment ce Coranul a rămas neschimbat timp de 1400 de ani, nici nu se pune problema ca un verset să îl înlocuiască pe altul. Poruncile, pe care fanaticii le pretind a fi abrogate, nu au fost uitate; ele sunt încă în Coran. Aceasta arată clar, că abrogarea la care se face referire aici, nu este a unui verset prin altul, ci a poruncilor apaținând comunităților anterioare, care au fost uitate. Poruncile, care au fost trimise societăților anterioare dar “uitate”, au fost restabilite în Coran, prin transmiterea către acele comunități a unor versiuni mai faste sau similare. Pe scurt, unele presupuse aserţiuni că versetele care descriu milostenia, compasiunea, dragostea în Coran şi care recomandă „stabilirea de relaţii bune cu oamenii Cărţii Sfinte (evrei şi creştini)”, ar fi fost abrogate, nu sunt valabile. Nu există versete anulate. Întregul Coran este valabil până la sfârşitul lumii.

Coranul este o Carte “păstrată”

Așa cum Domnul a confirmat în mod explicit într-un verset, Coranul este o Carte “păstrată”.

Într-adevăr, Noi am pogorât Coranul și Noi îi vom fi păzitori! (Coran, 15: 9)

Este imposibil ca unele versete dintr-o carte, care este “păstrată” și ale căror porunci se aplică tuturor musulmanilor să fie considerate ca fiind adevărate, în timp ce altele nu. Perfecțiunea în integralitatea Coranului, minunile sale matematice și științifice, faptul că acesta este un ghid și versetele cu privire la modul în care acesta s-a păstrat, toate acestea infirmă afirmațiile făcute de către fanatici și de către unii adversari ai Islamului.

Aceia care nu cred în Îndemnare, când ea vine la ei, să știe că ea este o carte plină cu putere; Deșertăciunea nu va veni la ea nici dinaintea și nici din urma ei pentru că ea este o revelație de la un Înțelept Vrednic de Laudă. (Coran, 41:41-42)

Să vedem unde au greșit acești oameni.

Greșelile în Diferențierea dintre “Perioada Meccană a Musulmanilor” și “Perioada Medină a Musulmanilor”

Unii opozanți ai Islamului se referă la musulmanii moderați ca la “Musulmanii din perioada meccană.” În opinia lor, perioada când profetul nostru (pfas) a fost la Mecca era o perioadă fără război, dar războaiele au început brusc în urma migrației Profetului Mohamed (pfas) la Medina. Unii oameni pretind, pe această bază, că susținătorii războiului în Islam recunosc doar versetele revelate în perioada medină, în timp ce musulmanii iubitori de pace recunosc numai versetele din perioada meccană. Această idee este pe cât de ilogică, pe atât de ignorantă.

Așa cum am văzut deja, condiția prealabilă, esențială, pentru ca un musulman să dobândească identitatea unui musulman este de a crede în toate versetele din Coran, fără excepție. Dacă cineva respinge un singur verset, atunci acesta pierde atributul de a fi musulman așa cum s-a descris în Coran. Prin urmare, nu există nicio posibilitate, în ochii Coranului, a cuiva care spune: “Eu sunt musulman” să discrimineze prin a spune: “Eu recunosc acest verset, dar nu pe acela”.

Este adevărat că nu a existat nicio luptă în perioada meccană din viața Profetului Mohamed (pfas) și că în perioada medină au fost lupte, dar acele versete trimise au legătură exact cu acele bătălii. Dacă vrem să înțelegem motivele pentru acest lucru, trebuie să înțelegem condițiile dificile din vremea Profetului Mohamed (pfas).

Testarea dură a musulmanilor în perioada Meccană

Musulmanii au trăit ca o minoritate în societatea păgână din Mecca și au fost supuși opresiunii. Mulți musulmani au fost torturați fizic, unii au fost martirizați, celor mai mulți le-au fost jefuite casele și averile și au fost insultați și amenințați în mod constant. Cu toate acestea, musulmanii au continuat să trăiască fără a recurge la violență, păstrând doar distanța față de idolatrii și cerându-le să trăiască în pace.

Revelația Profetului Mohamed (pfas) a durat 23 de ani compleți. Pe durata primilor 13 ani, musulmanii au trăit ca o minoritate în societatea păgână din Mecca și au fost supuși unor presiuni enorme. Mulți musulmani au fost supuși torturilor fizice, unii au fost martirizați, casele și bunurile majorități dintre ei au fost jefuite și au fost expuși constant amenințărilor și insultelor. Totuși musulmanii au continuat să trăiască fără să recurgă la violență, pur și simplu păstrându-se la distanță de păgâni și întotdeauna chemându-i pe calea păcii.

Și totuși agresiunea comunităților păgâne în cauză era necruțătoare.

Inițial, în mintea lor părea că, comunitatea Quraish considera Profeția lui Mohamed (pfas) ca lipsită de importanță. În timp ce continuau să nu creadă, la început nu au protestat împotriva apelului Profetului Mohamed (pfas) atâta timp cât acesta nu a spus nimic împotriva idolilor lor. Pe urmă treptat, oricând îl vedeau pe profet (pfas), aceștia îl atacau verbal. Ei, în mod nechibzuit, i-au batjocorit și insultat pe musulmani. Perioada de “atac verbal” a tribului Quraish a început în acest fel.

Coranul descrie poziția acestora în aceste cuvinte: Cei ce sunt nelegiuiți au râs de cei care cred, Iar când au trecut pe lângă ei, și-au făcut semne, Iar când s-au întors la familiile lor, s-au întors ei batjocorind, Iar când i-au văzut pe ei, au zis:”Aceștia sunt în rătăcire!” (Coran, 83:29-32)

Mecca era centrul idolatriei. În fiecare zi, Mecca s-ar fi umplut până la refuz cu oameni venind să viziteze Ka'aba și idolii din jurul ei, quraishiții câștigând astfel o mulțime de bani și prestigiu. Quraishiții au privit răspândirea Islamului în Mecca ca o amenințare, deoarece aceștia credeau că acest lucru ar acționa împotriva propriilor lor interese și ar atrage, de asemenea, ostilitatea altor triburi. De asemenea, ei știau că Islamul îi privea pe toți în mod egal și nu făcea discriminare pe motive de descendență sau bogăție. Prin urmare, membrii de frunte ai quraishiților au crezut că este nevoie să-și ia măsuri de precauție pentru a opri răspândirea Islamului. Aceste “măsuri de precauție” includeau în mod frecvent tortura și chiar uciderea musulmanilor. (Ibn Hisham, 1/287)

Păgânii din acea vreme nu au putut face prea mult rău membrilor familiilor puternice și eminente, cum ar fi Hazrat Abu Bakr și Hazrat Uthman, dar i-au maltratat cu cruzime pe musulmanii săraci și neprotejați. Printre musulmanii de seamă expuși la astfel de maltratări severe se numără Abu Fakih, Khabbab ibn al-Aratt, Bilal ibn Rabah, Suhaib ar-Rumi, Ammar ibn Yasir, Yasir ibn Amir și Sumayyah bint Khayyat.

Această maltratare a musulmanilor a avut loc doar pentru faptul că aceștia aveau credință și predicau Islamul și altora. În pofida tuturor acelor opresiuni, torturi și violențe, musulmanii nu au făcut rău niciodată acelora care i-au rănit pe ei, care este una dintre cerințele Islamului, și nu au încercat niciodată să se apere, care este cel mai fundamental drept al omului. Văzând că aceștia nu ripostează, quraishiții și-au intensificat agresiunea și torturile. Quraishiții în cauză îi martirizau acum pe musulmani din momentul în care îi vedeau.

Pe măsură ce persecuția s-a înrăutățit, musulmanii, care nu au răspuns la aceasta în nici un fel, și nici măcar nu s-au apărat, deoarece Coranul interzice vărsarea de sânge, s-au văzut incapabili să mai rămână în Mecca. Acest lucru a însemnat migrarea lor spre Medina.

Perioada Medină și bătăliile

Cum atacurile idolatrilor au crescut în severitate la Mecca, musulmanii au migrat către orașul Yathrib (mai târziu cunoscut sub numele de Medina), unde climatul era mult mai liber și mai prietenos, și și-au stabilit aici propria administrație. Chiar și după ce și-au stabilit propriile structuri politice, atacurile pagânilor de la Mecca nu au încetat. Quraishiții i-au urmărit pe musulmani și și-au continuat atacurile violente împotriva lor. Dar profetul Mohamed (pfas) și musulmanii din jurul lui nu s-au angajat niciodată într-o luptă împotriva idolatrilor.

Orice persoană, comunitate sau țară din lume va răspunde dacă este atacată. Ea va răspunde întotdeauna agresorului în “legitimă apărare” sau cel puțin va lua măsuri defensive. Oamenii care acționează în legitimă apărare sunt în mod invariabil exonerați de instanțe, iar țările care se angajează în luptă în legitimă apărare sunt exonerate conform legii internaționale deoarece au fost supuse unui atac injust, iar viețile oamenilor, familiilor și a celor dragi, sau poporul, teritoriul și onoarea sunt puse în pericol.

Profetului Mohamed (pfas) i s-a dat permisiunea să acționeze în legitimă apărare pentru el și comunitatea lui în următoarele versete care i-au fost revelate după migrația spre Medina:

Li s-a îngăduit să se apere acelora care sunt atacați, căci ei sunt nedreptățiți. Iar Dumnezeu este în stare să-i ajute pe aceia care au fost scoși din căminele lor pe nedrept, pentru că au zis: ”Domnul nostru este Dumnezeu”… (Coran, 22:39-40)

Având aceste versete, comunitatea musulmană care fusese forțată pe nedrept la exil pentru simplu motiv că a spus “Domnul nostru este Dumnezeu” a început să facă pregătiri pentru a se apăra. Așa cum se menționează în mod explicit în verset, “acelora care sunt atacați, căci ei sunt nedreptățiți”, unei comunități musulmane i se permite să se apere; dar nu i s-a spus să atace. Ca urmare a acestui verset, musulmanii au început să se apere și au luptat împotriva comunității feroce care îi ataca pe ei. Versetele dezvăluite după aceea, ce privesc războiul și apărarea, conțin descrieri privind măsurile din timpul luptelor care au avut loc atunci. Cu alte cuvinte, ne este oferită o descriere specială, specifică situației acelui război particular. Prin urmare, toate versetele despre războiul din Coran au fost special revelate, cu referire la atacurile care au avut loc în acel moment, pentru a ne permite să vedem condițiile dificile ale vremii și dreptatea Profetului Mohamed (pfas).

The pagans of the time barbarically mistreated and tortured Muslims, in a way never seen before. Our Prophet (pbuh) was given permission in the verses to engage in self defence for himself and his community in the face of these attacks and wrongdoing.

Cine a luptat împotrivă în bătăliile din timpul Profetului (pfas)?

Un lucru important care trebuie amintit în ceea ce privește luptele descrise în Coran este “cealaltă parte” din luptă. Unele surse religioase și istorice spun că luptele purtate în timpul Profetului Mohamed (pfas) erau împotriva evreilor. Unele persoane care au citit aceste surse au mers mai departe și au căutat antisemitismul în Coran, pretinzând că versetele revelate în Coran pentru anumite lupte sunt îndreptate în mod general împotriva evreilor. În orice caz, aceasta este o eroare gravă.

Păgânii au fost cei care s-au angajat în această persecuție împotriva Profetului Mohamed (pfas) și a musulmanilor. O mare parte dintre aceștia au fost idolatri. Scopul lor a fost de a evita orice atingere adusă idolilor și credințelor lor perverse. Unii erau ipocriți și politeiști care au plecat din comunitățile de evrei, dar ar fi foarte greșit să ne referim la aceștia ca “evrei”. În același fel în care ar fi greșit să privim un politeist sau un ipocrit care s-a desprins dintr-o comunitate de musulmani ca “musulman”, la fel este greșit să privim politeiștii și ipocriții care au apărut dintre evrei și au început să răspândească violența ca “evrei” . Este imposibil pentru un adevărat evreu să înceapă lupta și să ia viețile credinioșilor.

Coranul blestemă antisemitismul. Din acest motiv, cei care caută exprimarea vrăjmășiei față de evrei în Coran se întorc cu mâinile goale. Oamenii care interpretează versetele în cauză ca referindu-se la lupta împotriva evreilor trebuie să înțeleagă acest lucru. Profetul nostru (pfas) s-a bucurat întotdeauna de relațiile bune cu evreii. El i-a tratat cu respect și afecțiune, și este adevărat că, evreii pioși l-au tratat pe profetul Mohamed (pfas) cu același respect și afecțiune. Acest subiect este explicat în detaliu mai târziu, în capitolul despre oamenii Cărții. (A se vedea capitolul “Perspectiva Islamului asupra Oamenilor Cărții”)

Descrierea războiul în Coran

Coranul este destul de explicit despre cum și când va fi purtat războiul:

Luptați pe calea lui Dumnezeu împotriva acelora care se luptă cu voi, dar nu începeți voi lupta, căci Dumnezeu nu-i iubește pe cei care încep lupte! (Coran, 2:190)

Războiul poate fi dus numai împotriva acelora care îi atacă pe musulmani; trebuie să fie un război de apărare. Este absolut interzis în Coran pentru musulmani să atace cealaltă parte fără niciun motiv. Şi într-un război de apărare, civilii, femeile, copiii şi proprietăţile bătrânilor, bisericile, sinagogile şi celelalte locuri sfinte sunt inalienabile/inviolabile.

Ceea ce Dumnezeu poruncește musulmanilor în Coran este că ei trebuie să păstreze întotdeauna dreptatea în prim-plan, chiar dacă sunt supărați pe o comunitate din cauza nedreptăților și a agresiunii sale. Dumnezeu dezvăluie aceasta într-un singur verset:

O, voi cei care credeți! Fiți statornici față de Dumnezeu și martori drepți! Să nu vă împingă ura împotriva unui neam să nu fiți drepți! Fiți drepți, căci aceasta este mai aproape de evlavie! Și fiți cu frică de Dumnezeu, căci Dumnezeu este Bine Știutor a ceea ce faceți voi! (Coran, 5:8)

De exemplu, într-un verset Dumnezeu le interzice musulmanilor să depășească limitele în ceea ce privește comunitățile care încearcă să-i oprească pe musulmani să intre în Ka'aba, sfătuindu-i să îi trateze pe aceștia și pe oricine altcineva cu bunătate:

... Să nu vă întărâte ura împotriva unui neam care v-a împiedicat în drumul spre Moscheea Sacră să-i atacați. Întrajutorați-vă în plinirea faptelor bune și în evlavie, dar nu vă ajutați la păcat și la nedreptate! Și fiți cu frică de Dumnezeu. ... (Coran, 5:2)

Musulmanii sunt avertizați de Dumnezeu cel Atotputernic să nu depășească limitele, chiar dacă au fost împiedicați în mod deliberat de la îndeplinirea obligațiilor lor religioase de Haji (pelerinaj) și au fost tratați în mod incorect. Dumnezeu le poruncește să se poarte corect chiar și în aceste condiții și le poruncește să se poarte bine și să nu fie supărați. Musulmanii au obligația de a se supune acestei porunci din Coran, indiferent de circumstanțe.

Versetul care descrie singura justificare pentru luptă de auto-apărare conține, de asemenea, o altă condiție pe tema războiului: să nu exagereze. Aceasta înseamnă că în cazul unui atac, un musulman trebuie pur și simplu să se apere, nu trebuie să exagereze și nu trebuie să ia alte măsuri decât măsurile de apărare. Cu alte cuvinte, agresiunea, violența, furia și extremismul sunt interzise în Coran.

Alte versete dezvăluie obligația de a se angaja numai în lupta de apărare împotriva agresorilor în următorii termeni:

Dumnezeu nu vă oprește să faceți bine acelora care nu au luptat împotriva voastră, din pricina religiei, și nu v-au alungat din căminele voastre, ba din contră să fiți buni și drepți, căci Dumnezeu îi iubește pe cei drepți. Însă Dumnezeu vă oprește să-i luați ca aliați pe aceia care au luptat împotriva voastră, din pricina religiei, și v-au alungat din căminele voastre și au ajutat la alungarea voastră…. (Coran, 60:8-9)

Există o distincție importantă aici. Este ilegal pentru musulmani să atace oameni care nu i-au atacat niciodată, chiar dacă aceștia se opun puternic musulmanilor în planul ideilor. Un musulman are responsibilitatea de a trata astfel de persoane cu respect și dreptate. Conform acestui verset, musulmanilor le este permis să se angajeze numai într-un război defensiv împotriva oamenilor care îi oprimă din cauza convingerilor lor și care de fapt îi atacă fizic; cu alte cuvinte, împotriva oamenilor care inițiază ostilitățile. Desigur, fiecare se va apăra dacă este atacat. Acesta este dreptul oricărei persoane, națiuni sau țări, și de asemenea este ceea ce trebuie făcut.

Faptul că profetul nostru (pfas) nu a acționat în legitimă apărare până când nu a avut revelația versetelor care să îi permită o astfel de activitate reprezintă un imens sacrificiu de sine și devoțiune religioasă. Până în acel moment, Profetul (pfas) a recurs doar la metode de compromis și a încercat să convingă cealaltă parte, așa cum cere versetul “… discută cu ei cum e mai frumos …” (Coran, 16:125) chiar dacă singurul scop al păgânilor era sacrificiul.

Având această observație importantă făcută, vom examina acum toate versetele pe care vânzătorii ambulanți de superstiții și adversarii Islamului caută să le ofere ca dovadă pentru actele de violență comise așa-zis “în numele Islamului”, și vom respinge erorile lor pe acest subiect unul după altul.

Înainte să analizăm aceste versete, trebuie să știm că toate bătăliile descrise în Coran s-au purtat împotriva unei anumite comunități din această regiune, și că aceste condiții speciale sunt exprimate în versete. Acea comunitate era una politeistă, cu care s-a ajuns la o înțelegere. Prin urmare, toate aceste bătălii au fost determinate de comportamentul și agresiunea comunității în cauză care a încălcat acordurile de pace și de prietenie. Prin urmare, versetele transmise se referă la starea faptelor de la acel moment și descrie acel climat specific.

Pentru a putea înțelege mai bine acest lucru, să analizăm definiția de “politeist” de la momentul respectiv și acordurile încheiate cu aceștia.

Politeiștii cu care s-au încheiat acorduri

Deși, conform unor comentarii ale timpului, cuvântul politeist însemnă pur și simplu “cei care atribuie egali lui Dumnezeu,” termenul chiar se referă la păgânii care se închină la idoli, care în mod explicit atribuie egali lui Dumnezeu și care cred în nenumărate deități și care nu sunt musulmani, evrei, sabeeni, sau zoroastrieni.

În timp ce Coranul se referă la diferitele religii care au existat în Arabia în timpul venirii Islamului, politeiștii sunt menționați întotdeauna ca un grup separat. Uitându-ne la timpul Profetului Mohamed (pfas), deși era legal să mănânci mâncarea preparată și să te căsătorești cu femei dintre Oamenii Cărții, evrei și creștini; era interzis să te căsătorești cu femei sau să mănânci mâncare gătită de zoroastrieni și sabeeni și de asemenea de politeiști.

După migrarea Profetului Mohamed (pfas) la Medina, el a semnat nenumărate acorduri cu comunitățile de politeiști și cu populațiile ce locuiau în regiune, și întotdeauna i-a invitat să fie uniți pentru a construi pacea, în ciuda atitudinilor extreme ale politeiștilor. Acest lucru a demonstrat că oamenii puteau trăi în pace cu oameni de credințe, confesiuni și limbi diferite. Una dintre cele mai mari dovezi că el era un mesager al păcii și iubirii este că primul text scris a fost un acord de pace. După capturarea Meccăi, Profetul Mohamed (pfas) i-a eliberat pe toți politeiștii care i-au torturat anterior pe musulmani și i-a tratat cu mare compasiune. Această virtute morală superioară afișată de Profetul Mohamed (pfas) era ceva ce nu se mai văzuse până atunci în societatea arabă, și a fost întâmpinată cu mare simpatie.

Profetul (pfas) este un model de urmat pentru toți musulmanii cu privire la subiectul introducerii justiției în teritoriile cucerite. Profetul Mohamed (pfas) a aplicat justiția revelată în Coran locuitorilor țărilor care au fost preluate și a încheiat înțelegeri cu ei, care să mulțumească ambele părți și pe baza cărora nimeni să nu aibă de suferit nici cea mai mică persecuție. Profetul nostru (pfas) și însoțitorii lui au reprezentat o comunitate care a stabilit dreptatea printre oameni, așa cum este exprimată în versetul: “Și printre aceia pe care Noi i-am creat se află o comunitate ce călăuzește după adevăr și prin el purcede cu dreptate.” (Coran, 7:181)

Înțelegerea pe care profetul nostru (pfas) a făcut-o cu poporul creștin din Najran, din sudul peninsulei Arabia, este unul dintre cele mai bune exemple de înțelegere și dreptate.

Unul dintre articolele tratatului prevede următoarele:

“Viața locuitorilor din Najran și din zonele înconjurătoare, religia lor, pământul lor, proprietatea, vitele și aceia dintre ei care sunt prezenți sau absenți, mesagerii și locurile lor de cult se află sub protecția lui Dumnezeu și tutela Profetului Său.” (Pactul din Najran, Articolul 6, http://www.islamicresources.com /Pact_of_Najran.htm)

În urma acordurilor cu toate societățile din acea regiune, Profetul (pfas) a fondat statul Medina prin elaborarea primei constituții în istoria Islamului, Constituția din Medina. Acesta a fost primul și cel mai perfect exemplu al unei constituții democratice și multilaterale.

Prima constituție multilaterală și cea mai democratică care a existat vreodată: Constituția din Medina

Constituția Medina a fost prima constituție pluralistă și cea mai democratică din istorie, demostrând atitudinea protectoare a musulmanilor față de drepturile și legile membrilor tuturor celorlalte credințe, chiar și a idolatrilor.

Cu Constituția din Medina, prima constituție a statului Medina, profetul nostru (pfas) a adus o ordine democratică și pașnică niciodată întâlnite înainte în Peninsula Arabică într-o comunitate urbană compusă din diferite rase, religii și triburi.

În conformitate cu această constituție, toate comunitățile din Medina urmau să trăiască împreună în pace, să-și aranjeze viața lor în funcție de propria lor credință și convingeri, și aveau puterea de a acționa și de a reglementa propriile instituții și legi. Făcând acest lucru, ei ar fi trăit împreună în pace și unitate cu toate comunitățile din Medina.

Constituția din Medina a fost scrisă în anul 622 d.Hr., sub conducerea profetului Mohamed (pfas) în urmă cu 1,400 de ani, pentru a răspunde cererilor oamenilor de diferite credințe, și a ajuns la noi ca un tratat juridic scris. Drept rezultat, comunitățile care au fost ostile una față de cealaltă timp de 120 de ani și care erau constituite din religii și rase diferite au fost incluse în cadrul acestei constituții. Prin intermediul acestui acord, Profetul (pfas) a demonstrat că conflictul dintre comunitățile care obișnuiau să se atace cu fiecare ocazie, care erau ostile una față de cealaltă și nu au ajuns la un compromis niciodată, ar putea avea un sfârșit și că acestea puteau trăi cu ușurință împreună.

Sub “Constituția din Medina”, fiecare era liber să facă propriile alegeri religioase, politice sau filosofice, fără existența unei presiuni din partea cuiva. Ei puteau fonda o comunitate împreună cu cei care aveau aceleași vederi. Fiecare era liber să își exercite propriul sistem de justiție. Cu toate acestea, niciunul dintre cei care comitea o infracțiune nu era protejat de altcineva. Părțile la acord se ajutau și se susțineau una pe cealaltă, și erau sub protecția Profetului Mohamed (pfas). Neînțelegerile dintre părți erau aduse în fața Trimisului lui Dumnezeu (pfas). Într-adevăr chiar și politeiștii preferau arbitrajul profetului Mohamed (pfas), deoarece era cea mai corectă persoană dintre toate.

Acest tratat redactat de Profetul nostru (pfas) a fost implementat gradual între anii 622 și 632 d.Hr. Prin acea constituție, oamenii au trecut dincolo de structura tribală bazată pe legături de sânge și de familie, și oameni cu diferite rădăcini geografice, culturale și etnice și s-au reunit pentru a constitui un întreg. De asemenea, Constituția din Medina a stabilit o libertate de credință și religie foarte amplă. Unul dintre elementele care exprimă această libertate prevede:

“Evreii din Banu'Auf sunt o comunitate, împreună cu credincioșii. Pentru evrei religia lor și pentru musulmani religia lor.” (Constituția din Medina, http://www.islamic-study.org/jews-prophet-page-2.htm)

Constituția din Medina constă în 47 de articole. De la articolul 1 până la 23 îi privește pe musulmani, în timp ce în articolele de la 24 până la 47 îi privește pe evreii stabiliți în Medina. Referința făcută la creștini, care erau mult mai puțini ca număr, este de asemnea importantă, atunci când vorbim de participarea membrilor de diferite credințe.

O analiză a Constituției din Medina într-un raport intitulat “A Reassessment of Medina Charter according to Professor Leonard Swidler's Pluralism Perspective” afirmă că Constituția este un document important în afișarea eforturilor Profetului de a uni orașul și de a aduce grupurile împreună în jurul legii, fapt care a fost anunțat în mod explicit oamenilor.

Conform acestui raport, în termeni juridici, fiecare individ avea drepturi egale, se bucura de libertatea de a-și alege propria religie și de a participa la război împreună cu musulmanii, în timp ce le-a fost interzisă angajarea, în orice circumstanță, într-un acord separat cu dușmanul, aceasta arătând efortul de a stabili o solidaritate strictă a grupurilor din Medina. Autorul raportului spune că acest text politic și religios avea ca scop stabilirea unei societăți noi în jurul valorilor de egalitate și libertate. După cum a fost subliniat și în Constituție, superioritatea legii asupra individului a fost pasul de bază în atingerea obiectivului de a asigura o atmosferă de dialog și conviețuire. Articolele constituției au însemnat și responsabilitatea egală a fiecărui individ în apărarea orașului. Conform acestui raport, dat fiind faptul că numele tuturor grupurilor din oraș sunt citate unul câte unul, Constituția - și prin urmare Profetul - au recunoscut toate aceste grupuri din oraș ca entități legale și le-au luat în considerare. (Kenan Çetinkaya, Amerika'da Diyalog anlayışı ve Medine Vesikası [Understanding of Dialogue in America and Medina Charter])

Textul Constituției din Medina arată că Musulmanii au adoptat o atitudine protectivă față de drepturile și legile politeiștilor, și că politeiștii și-au dorit să acționeze alături de musulmani în apărarea Medinei. O astfel de atitudine față de politeiști nu este deloc surprinzătoare deoarece în Coran musulmanii au responsabilitatea de a proteja politeiștii cu care au semnat acorduri chiar cu prețul propriilor lor vieți. (Aceasta va fi prezentat mai detaliat imediat.)

În concluzie, constituția în cauză este privită ca un document extrem de important care conține nucleul unității și uniunii, iubirii și afecțiunii, prieteniei și păcii, și reprezintă un exemplu de dialog dintre musulmani și non-musulmani în general și între musulmani și evrei în particular. Concepția despre iubire și pace a Profetului Mohamed (pfas) s-a bazat pe Coran dar este greu în prezent să identificăm o societate musulmană capabilă să trăiască după același concept. Aceasta este o dovadă extrem de importantă că prima constituție cea mai democratică din istorie a fost scrisă și pusă în aplicare de către Profetul nostru (pfas).

Prin urmare, secțiunile ulterioare ale acestei cărți trebuie evaluate în lumina acestor informații. Practicile de astăzi ale vânzătorilor ambulanți de superstiții sunt radical diferite de sfâtul Coran, care poruncește ca politeiștii să fie protejați și spune că Oamenii Cărții (evreii și creștinii) se bucură de un statut special în fața musulmanilor, și de practicile profetului Mohamed (pfas), care întotdeauna a avut drept scop pacea și democrația. Chiar dacă este imposibil ca ei să reușească vânzătorii ambulanți de superstiții sunt mereu în căutare de dovezi în Coran pentru a continua conflictul, deși Coranul însuși îndeamnă mereu la pace. Prin urmare, acest fapt important trebuie avut în vedere în timp ce se interpretează versetele despre război.

Carta profetului Mohamed cu privilegiile creștinilor (Scrisoarea către călugării mănăstirii Sf. Ecaterina)
	◉ Acesta este un mesaj de la Mohamed İbn Abdullah, ca un legământ pentru cei care adoptă creștinismul, aproape și departe, suntem cu ei. ◉ Cu adevărat eu, servitorii, ajutoarele și adepții mei îi apărăm deoarece ◉ Creștinii sunt cetățenii mei; și prin Dumnezeu voi rezista împotriva a tot ce le displace. ◉ Nici o constrângere n-o să fie asupra lor. ◉ Nici judecătorii lor nu vor fi înlocuiți din funcțiile lor și nici călugării lor din mănăstirile lor. ◉ Nimeni nu va distruge o casă a religiei lor, și nu o va deteriora, sau transporta ceva din ea la casele musulmanilor. ◉ Dacă cineva ia ceva din toate acestea, el va strica legământul lui Dumnezeu și nu se va supune Profetului Lui. Cu adevărat, ei sunt aliații mei și au cartea mea sigură, împotriva a tot ceea ce ei urăsc. ◉ Nimeni nu îi va forța să călătorească sau îi va obliga să lupte. ◉ Musulmanii vor lupta pentru ei. ◉ Dacă o femeie creștină se mărită cu un musulman, aceasta nu trebuie să aibă loc fără aprobarea ei, ea nu trebuie să fie împiedicată să viziteze biserica ei să se roage. ◉ Bisericile lor să fie respectate. Ei nu vor fi nici împiedicați să le repare și nici de la sacralitatea legămintelor lor. ◉ Nici unul din națiune (musulmani) nu va încălca legământul până la Sfârșiul Zilelor (sfârșitul lumii).
Această cartă a privilegiilor a fost onorată și aplicată cu fidelitate de către musulmani de-a lungul secolelor, în toate ținuturile pe care le-au stăpânit.

Versetele despre război și interpretarea acestora

După ce am văzut definiția războiului în Coran, să examinăm versetele despre război care sunt utilizate în mod abuziv de către unii radicaliști și folosite de către unii adversari ai Islamului pentru a critica Islamul:

Examinarea Versetului 191 din Surat al-Baqara:

Omorâți-i unde-i prindeți și alungați-i de acolo de unde v-au alungat! Iar schisma e mai rea decât omorul. Dar nu luptați împotriva lor aproape de Moscheea Al-Haram, doar dacă ei se luptă cu voi în ea. Iar dacă luptă împotriva voastră, omorâți-i, căci aceasta este răsplata celor fără de credință! (Coran, 2:191)

Acest verset a fost transmis după ce musulmanii au fost supuși presiunilor și violențelor severe și au fost forțați să migreze de la Mecca la Medina. Condițiile pe care le-am discutat în detaliu mai sus au apărut, iar musulmanii au primit porunca de a se apăra împotriva atacurilor directe. Au utilizat metodele acelei comunități, care niciodată nu a încetat să-i asuprească, care a refuzat să țină seama de cuvintele plăcute și care s-a dovedit a fi surdă la toate chemările la pace și negociere.

Totuși, versetul conține de asemenea o aducere aminte privind regulile războiului: “Dar nu luptați împotriva lor aproape de Moscheea Al-Haram, doar dacă ei se luptă cu voi în ea. Iar dacă luptă împotriva voastră, omorâți-i....” Așa cum am văzut, singura condiție pentru a lupta este ca cealaltă parte să atace mai întâi. Dacă nu pornesc războiul, dacă aceștia nu atacă, atunci este absolut ilegal pentru musulmani să lupte împotriva idolatrilor.

Este, desigur, foarte suspect modul în care radicaliștii și opozanții Islamului, care distorsionează acest verset, cum ignoră această prevedere destul de importantă. Versetul acordă în mod explicit musulmanilor numai dreptul la auto-apărare: versetul prin urmare nu îndeamnă la agresiune și război.

Un alt element important din versete este revelat după cum urmează: “ Schisma [răzvrătirea, cearta] este mai rea decât uciderea.” Cea care incită comunitățile este schisma, cea care încurajează ura, răspândește ura, anarhia și teroarea prin angajarea în calomnie și falsități categorice, producând prin aceasta mase ostile de oameni, iar versetul ne spune că Schisma este mai rea decât uciderea; astfel, comunitățile care atacă musulmanii sunt cele care se angajează în schisma reală, psihologică și ascunsă, iar răul pe care îl fac este foarte mare. Musulmanii se apără în mod natural atunci când agresiunea este pe primul plan.

Modul în care unii fanatici sunt călăuziți prin zvonuri sau superstiție și declară că indivizii, societățile sau credințele răspândesc schisma și apoi caută dovezi pentru perversiunile lor în versetele coranice este extrem de greșit. Schisma implică acțiuni care vor duce la stricăciune, cum ar fi răspândirea divizării printre muslmani, conducându-i spre pierzanie și păcat pricinuindu-le tot felul de probleme, și care apoi stabilesc infrastructura pentru rebeliunile în masă și angajarea în atacuri fizice și verbale asupra musulmanilor. Prin urmare, pentru a putea stigmatiza pe cineva de schismă, ei trebuie să fi comis una sau mai multe din aceste acțiuni. Aceia care caută să acuze evreii sau Israelul prin acuzarea lor ca fiind angajați în schismă sfidează pe față acest verset.

În conformitate cu Coranul, este un păcat să îi acuzi pe toți evreii sau Israelul de angajare în schismă. Oamenii care răspândesc schisma pot apărea din oricare religie sau țară. Așa cum este imposibil să-i marchezi pe toți arabii, turcii sau musulmanii ca răspânditori ai schismei pentru simplu fapt că există unii arabi, turci sau musulmani care se angajează în schismă, la fel nu se poate pune problema să-i stigmatizezi pe toți evreii sau toți israelienii ca răspânditori ai schismei. Conform Coranului, un musulman poate cina în casa unui evreu, poate fi musafir și prieten, și chiar se poate căsători cu o femeie evreică (acest lucru va fi clarificat în detaliu în capitolul (“Perspectiva Islamului asupra Oamenilor Cărții “). Dat fiind cazul, este imposibil pentru un musulman să stigmatizeze necondiționat un evreu ca răspânditor de schismă. Oamenii care fac astfel de afirmații zdrobitoare nu știu nimic de Coran, așa cum am spus la început, și acționează din ignoranță care rezultă din creșterea lor sub influența a nenumărate hadisuri fabricate în ceea ce privește schisma și evreii. Poziția Oamenilor Cărții conform Coranului va fi examinată la momentul potrivit în capitolele ulterioare.

Examinarea Versetelor 89, 90 și 91 din Surat an-Nisa'

Aceste versete se referă la ipocriți. Aceștia spun că sunt musulmani, trăiesc printre musulmani și par a fi unul dintre ei, dar de fapt ascund o mare ostilitate față de Dumnezeu și Islam, și caută să îi înjunghie pe musulmani pe la spate. Dumnezeu dezvăluie că cei care mor ca ipocriții sunt aruncați în cel mai mic cerc al iadului. După cum se poate observa, din cauza naturii sale cu două fețe și trădătoare, ipocrizia este un model uman deosebit de periculos și demn de dispreț, destul de diferit de negativiști sau de politeiști.

În versetul 89 din Surat An-Nisa este interzis de a-i adopta pe ipocriți ca prieteni, pe cei care abandonează musulmanii și care se străduiesc să îi determine pe musulmani să cadă în aceleași perversiuni ca și ei. Ceea ce justifică lupta împotriva lor este situația în care ipocriții în cauză se angajează în atacuri fizice asupra musulmanilor. Putem vedea aceasta din versetul care urmează, versetului 90. După cum reiese din cuvintele” Dar dacă se depărtează ei de voi și nu luptă împotriva voastră și vă arată supunere,” comunitatea care nu se implică în atacuri nu are nicio vină. Este destul de clar că comunitatea a cărei ucidere este permisă este una care a declarat mai întâi război musulmanilor. Aici, musulmanilor li se dă în mod clar dreptul de a se apăra în fața atacurilor.

În plus, versetul 90 al Surat an-Nisa' este o altă manifestare a limbajului drept, iertător și afectuos din Coran, care întotdeauna favorizează pacea. Unii ipocriți, care până atunci au înjunghiat întotdeauna musulmanii pe la spate și i-au trădat, dar care mai târziu au adoptat o atitudine pașnică față de muslmani sunt de asemenea imuni, așa cum putem vedea din cuvintele: “Afară de aceia care se unesc la un neam cu care voi aveți un legământ sau vin la voi cu piepturile prea strânse pentru ca să mai lupte împotriva voastră sau ca să mai lupte împotriva neamului lor.” În același verset Dumnezeu spune: “Dar dacă se depărtează ei de voi și nu luptă împotriva voastră și vă arată supunere, Dumnezeu nu vă mai dă vouă cale împotriva lor”, subliniind din nou imunitatea lor. Aceasta este însăși definiția justiției.

Versetul 91 conține o situație descrisă pe baza acelorași condiții. Ipocriții care se căiesc și care spun că nu vor să lupte revin mai târziu la schismă și încep din nou să atace musulmanii. În acel caz, este reamintită prevederea privind războiul din Coran, spunând că acești oameni nu vor fi atinși câtă vreme ei nu atacă, dar dacă o fac atunci legitima apărare este justificată.

Trebuie să ne amintim că situația descrisă în verset a fost una specifică, care a apărut în timpul bătăliei de la Uhud și îi privește pe acești ipocriți care s-au angajat în trădare pe câmpul de luptă.

Examinarea Versetului 5 al Surat at-Tawba:

Pentru a înțelege condițiile din versetul de mai sus trebuie să începem să citim de la versetul 1 al Surat at-Tawba; în acest fel putem vedea că politeiștii care merită să fie contra-atacați nu sunt “toți politeiștii”, ci doar aceia care comit atacuri violente asupra musulmanilor și care apoi vin să încheie acorduri pentru a nu lupta în timpul lunilor sfinte. Politeiștii aceștia sunt cei care au încercat cu viclenie să vâneze musulmanii și au continuat să îi atace în timpul lunilor sfinte și au omorât musulmani, deși au făcut un acord echitabil cu musulmanii și au știut foarte bine că musulmanii nu vor intra în război în timpul lunilor sacre.

În aceste condiții, în acest verset li se acordă dreptul musulmanilor de a se apăra împotriva atacurilor sălbatice. Așa cum se arată în verset, deși politeiștii au desfășurat atacurile lor sălbatice în lunile sacre, musulmanii nu au răspuns în timpul acestor luni, după cum a poruncit Dumnezeu. Ei au demonstrat răbdare în timpul acelor luni și au început să se apere numai după ce s-au terminat acele luni sacre. De asemenea, vom vedea că versetul descrie metoda care trebuie să fie adoptată în apărare: blocare, asediu și pândă pe toate drumurile. Condițiile primare în războaie, pe baza legilor internaționale, sunt asediul și blocarea. Căile de acces sunt ocupate și apărate, iar cealaltă parte este astfel împiedicată să se deplaseze. Prin urmare, acest verset descrie metoda adoptată, care este acum privită ca legitimă în temeiul legii internaționale. Singura diferență este aceea că nu musulmanii sunt aceia care atacă; ei încearcă pur și simplu să pună capăt atacurilor împotriva lor.

De asemenea, în acest verset nu se pune problema implicării în vreo luptă împotriva acelora care își încetează atacurile și se căiesc. Aceștia trebuie eliberați; acest lucru este explicit.

Când ne uităm la următorul verset, găsim o afirmație foarte importantă, care descrie spiritul iubitor și protector al Coranului. Acest verset elimină toate afirmațiile făcute despre musulmani de către oponenții Islamului. Versetul ne spune:

Prin acest verset, musulmanii sunt sfătuiți să ajute un politeist (idolatru) care are nevoie de adăpost și are nevoie de ajutorul lor, chiar dacă astfel își pun în pericol propiile lor vieți. Versetul chiar sugerează că un astfel de musulman ar trebui să fie el însuși un scut pentru a-i proteja pe astfel de politeiști. Altfel spus, el are responsabilitatea de a-și risca propria viață pentru a o proteja pe a altcuiva care-L neagă pe Dumnezeu și de a-i oferi siguranță.

Aceasta este ceea ce poruncește Coranul. Conform acelei porunci, nimeni nu trebuie ucis pentru că nu crede în Dumnezeu. Dimpotrivă, cei în cauză trebuie protejați, chiar cu prețul vieții musulmanilor. Prin urmare, justificarea războiului nu are nimic de-a face cu credința sau lipsa credinței în Dumnezeu a celeilalte părți sau cu faptul că aceasta aparține unei alte credințe. Războiul este justificat atunci când cealaltă parte se angajează în atacuri și tortura, și ia viețile oamenilor.

Un alt fapt precizat în verset este acela că toți oamenii vor fi sub protecția musulmanilor atâta timp cât nu se angajează într-un comportament extrem, indiferent de religia, limba, etnia sau credințele lor. Un musulman are responsabilittaea de a îi proteja pe Oamenii Cărții sau pe un ateu sau un comunist, în același mod în care ar face-o pentru alți musulmani; aceasta reprezintă o cerință pentru a fi un musulman; aceasta este descrierea unui musulman în Coran. Dacă cineva spune, “sunt musulman,” el trebuie să fie protector cu ceilalți.

Examinarea Versetului 13 al Surat at-Tawba:

Acest verset din Coran este un alt verset din cele care arată poruncile în ceea ce privește lupta. Când o comunitate politeistă care a ajuns la un armistițiu cu musulmanii - cu alte cuvinte, care a trăit în pace cu ei așa cum se cere conform înțelegerilor - rupe acel armistițiu și începe să atace, când aceștia au încercat să-l forțeze pe Profetul nostru (pfas) să-și părăsească propriul pământ și să plece în exil și când, după cum versetul confirmă în mod explicit, au inițiat ostilitățile, musulmanii au dreptul să riposteze împotriva lor.

Examinarea Versetului 33 din Surat al-Ma'ida:

Subiectul pe care l-am subliniat în mod deosebit în toate versetele despre război se observă și în acest verset. Caracteristicile comunității împotriva căreia se poartă lupta sunt prezentate în detaliu aici: ei duc război cu Dumnezeu și cu Trimisul Său și pleacă în lume “semănând stricăciune”. Acești oameni pur și simplu nu se implică în atacuri fizice asupra musulmanilor; ei răspândesc stricăciunea în întreaga lume. Versetul ne vorbește despre o comunitate care reprezintă o problemă pentru întreaga lume, pe care toată lumea o privește ca pe o societate perversă, coruptă și războinică.

Ca în toate războaiele, uciderea este posibilă atunci când o comunitate care a declarat în mod activ război musulmanilor opune rezistență, atât timp cât aceasta reprezintă ultima soluție, iar una dintre măsurile care pot fi impuse este de a-i forța pe acești oameni să plece de pe pământurile lor. Altfel spus, conform versetelor din Coran, musulmanilor li se permite să facă lucruri care în mod normal sunt interzise – cum ar fi uciderea și trimiterea oamenilor în exil – numai în cazul unei situații de război.

Examinarea Versetului 57 din Surat al-Anfal:

De asemenea, trebuie să evaluăm acest verset în lumina perspectivei și a dovezii pe care le-am examinat în detaliu. Nu trebuie uitat că perioada medină, când au fost transmise pe pământ unele versete, era o perioadă cu lupte intense. Acest lucru a fost pur și simplu rezultatul unei nedreptăți comise împotriva musulmanilor, “care au fost scoși din căminele lor pe nedrept, pentru că ei au zis: “Domnul nostru este Dumnezeu!”...” (Coran, 22:40) (Sura Pelerinajului) după cum se menționează într-unul dintre versete. Mai mult, în versete se spune, ”Dar dacă se depărtează ei de voi și nu luptă împotriva voastră și vă arată supunere, Dumnezeu nu vă mai dă vouă cale împotriva lor.” (Coran, 4:90) (Sura Femeilor). Musulmanii au responsabilitatea de a opri lupta și de a nu insulta cealaltă parte atunci când se ajunge la sfârșitul conflictului. 

Examinând câteva versete dinainte de versetul 57 din Surat al-Anfal, vedem că sunt menționate comunitățile cu care musulmanii au ajuns la o înțelegere. Așa cum se declară în aproape fiecare verset în care se dă permisiunea la legitima apărare, aceste comunități sunt cele care au rupt armistițiu lor cu musulmanii și care imediat apoi i-au atacat.

Este important să se producă un curent de descurajare în fața acestei comunități, care se angajează în atacuri, unul după altul, care refuză să asculte de glasul rațiunii și care crează corupție (stricăciune) prin ruperea constantă a acordurilor de pace, pentru că odată ce s-a întâmplat aceasta, acele comunități care au devenit obișnuite să răspândească corupția nu vor mai avea puterea de a face acest lucru iar acelor grupuri de politeiști care se pregăteau să le urmeze exemplul și să creeze corupție și să înceapă să atace le va lipsi curajul de a face aceste lucruri. Aceasta reprezintă o măsură de precauție, necesară și importantă, împotriva acelei comunități care rupe fiecare tratat de pace, și una care va preveni conflictele ulterioare.

În aproape toate constituțiile țărilor lumii și în dreptul internațional se acordă o mare importanță sancțiunilor care sunt “descurajatoare”. Scopul este de a preveni comiterea unei infracțiuni de către aceeași sau de către o altă persoană. Aceste precauții din dreptul internațional sunt extrem de bine-venite, și este nedrept, și o încălcare a bunului simț și a corectitudinii, ca oamenii care le consideră necesare pentru statele de drept să se opună acelorași măsuri atunci când vine vorba de Islam.

Examinarea Versetului 4 din Surah Mohamed:

Ca și în cazul altor versete, ceea ce accentuează acest verset este prezența unui climat de război. Tratatul a fost rupt, politeiștii au trecut la ofensivă și nu există în prezent nicio alternativă, decât de a răspunde la această agresiune. Ceea ce descrie acest verset sunt regulile internaționale de război. În plus, acesta descrie și ceva care nu se aplică în conformitate cu normele internaționale de război: eliberarea prizonierilor de îndată ce lupta a încetat. Cu toate acestea, prizonierii de război sunt încă reținuți la Guantanamo Bay în Cuba, chiar dacă războiul din Afganistan s-a terminat iar organizații precum U.N. și NATO privesc aceasta ca pe ceva legitim. Dar Coranul nu privește această ilegalitate ca pe ceva legitim: În opinia Islamului, toți prizonierii trebuie eliberați imediat ce lupta s-a încheiat.

Versetele ce privesc războiul descriu în mod clar războaie defensive, conform condițiilor acelor timpuri, care sunt purtate numai împotriva politeiștilor și ipocriților care inițiază ostilitățile și răspândesc schisma și stricăciunea. Principalele motive pentru care aceste versete sunt greșit interpretate și utilizate în politicile de furie și ură ale radicaliștilor sunt faptul că Islamului i-au fost adăugate sute de hadisuri false și perspectivele false a unor analiști. Cu toate acestea, Coranul trebuie să fie citit cu o minte curată și luminată, și golită de toate hadisurile false și de alte superstiții. Când sunt analizate în lumina realităților războiului din acele timpuri, semnificația acestor fraze este extrem de clară.

Conform legii islamice, războiul este permis numai în scopuri defensive, iar deținuții trebuie să fie eliberați atunci când acesta se încheie. Aceasta reprezintă o practică care nici măcar nu se găsește în dreptul internațional al războiului. Într-adevăr, deținuții din conflictele trecute sunt încă ținuți în închisori în condiții dure, cum ar fi în Guantanamo Bay.

Nu există justificare pentru război în Islam

Aceia care afirmă că Islamul s-a răspândit prin război și că este o religie militantă (cu siguranță, Islamul nu este așa) trebuie să realizeze că o astfel de perspectivă este de fapt diametral opusă învățăturilor Islamului. Toate concepțiile greșite cu privire la Islam provin de la hadisurile fabricate, superstițiile și interpretările ale unor așa-ziși învățați care au apărut după revelația Coranului și moartea profetului Mohamed (pfas). Pe baza acestor hadisuri fabricate, greșit interpretate, unele grupuri radicale, au venit cu explicații pentru justificarea războiului. Așa au găsit așa-numita justificare a atacurilor asupra non-musulmanilor, și chiar asupra acelor musulamni care aveau vederi diferite.

Așa cum am explicat anterior în detaliu, nu există în Coran nicio justificare pentru a o ataca pe cealaltă parte. Coranul oferă cea mai fină descriere a democrației și a libertăților. Într-un climat de democrație și libertate nu se pune problema denunțării celeilalte părți ca inamic sau a reducerii la tăcere a acesteia. Acel climat este unul în care fiecare este respectat și toată lumea poate vorbi liber iar Sharia Islamică descrie chiar acest mediu. Prin urmare, nu există justificare pentru război ofensiv în Coran. Totuși, conform shariei inventate de cei care urmează superstițiile, există nenumărate motive de a lupta, de a ataca și de a omorî. Să examinăm acest fapt prin cuvintele din versetele Coranului:

Războiul nu poate fi purtat pentru a obliga convertirea la Islam

Cei care utilizează războiul, forța sau constrângerea pentru a impune cuiva Islamul, trădează Coranul. Una dintre afirmațiile cele mai explicite în Coran este că: “nu este silire la credință”

Nu este silire la credință.... (Coran, 2:256)

Aceasta este o poruncă explicită a Coranului. Niciun musuman nu poate să nu se supună acelei porunci și să forțeze pe oricine altcineva să fie devotat. Acest lucru este interzis în mod expres în Coran.

Profetul nostru (pfas) este numai un consilier. El are o resposabilitate de a predica și de a prezenta comunității Islamul, ultima religie dezvăluită. În acele timpuri, unii dintre cei care au auzit despre Islam din gura Profetului Mohamed (pfas) și a altor musulmani au început să creadă, în timp ce alții nu. Așa cum este prevăzut în mod explicit de Coran, nici Profetul (pfas) și nici ceilalți musulmani care erau cu el nu au recurs vreodată la constrângere. Profetului Mohamed (pfas) i se amintește în Coran; “Deci îndeamnă! Tu ești numai un îndemnător. Tu nu ai putere asupra lor ca să-i silești la credință,” (Coran, 88:21-22)

Constrângerea este, prin urmare, absolut interzisă.

Conform Coranului, toți musulmanii au datoria de a spune oamenilor despre valorile morale ale Islamului, dar nimeni nu poate folosi constrângerea și nu poate spune, “Trebuie să devii musulman” sau “Trebuie să îndeplinești ritualurile religioase”. Scopul Coranului este de a aduce lumii iubirea și pacea. O astfel de constrângere este prin urmare incompatibilă cu Coranul.

Alte versete în care constrângerea este interzisă spun:

Din moment ce forța și constrângerea sunt interzise în Coran, nu există nicio justificare pentru război, agresiune, dușmănie sau furie. Ce altceva, în afară de convertire, ar putea musulmanii obliga comunitățile politeiste să facă? Este clar că este ilegal ca cineva să fie forțat să se convertească. Prin urmare, conform cu Islamul din Coran, impunerea Islamului nu poate fi niciodată un pretext pentru război.

Războiul nu poate fi purtat pentru Superioritatea Ideologică sau Etnică

Islamul respectă toate ideologiile, toate națiunile, toate grupurile etnice, toate ideile și toate credințele. Islamul este o religie în care toate ideile sunt ascultate și care permite libertatea maxim posibilă a ideilor. Desigur, războiul provocat din cauza oricărui conflict de idei sau conflict de etnii este imposibil într-o credință cu așa concepție excelentă a democrației și a libertății.

Războiul nu poate fi purtat de către un conducător musulman în scopul răspândirii regulilor Islamului

Conform Coranului un lider musulman trebuie să fie cineva care îi primește în comunitatea pe care o conduce și pe creștini, iudei, atei, comuniști, agnostici, budiști și pe oamenii care aderă la alte credințe și sisteme ideologice. El trebuie să implementeze libertatea deplină a ideilor. El trebuie să permită oamenilor libertatea deplină.

Conflictul, calomnia și oamenii ipocriți apar acolo unde nu există libertăți. El trebuie să împiedice asta și să facă ceea ce cere Coranul. După cum se menționează în versetul “O voi cei care credeți! Fiți făptuitori neclintiți ai dreptății, martori înaintea lui Dumnezeu, chiar împotriva voastră, împotriva părinților și rudelor voastre.” (Coran', 4:135) (Sura Femeilor) fiecare credincios are responsibilitatea de a apăra justiția fără a ține seama de indivizi, credințe și origini, chiar dacă acest lucru funcționează împotriva lui însuși.

Războiul nu poate fi purtat pentru a-i elimina pe aceia priviți ca “Dușmani”

Cum pot exista dușmani în Islam? Islamul este o religie care cere ca toți oamenii să fie egali și frați. Potrivit Islamului, indiferent de culoarea, limba, religia, rasa, cetățenia sau poziția socială a cuiva, el este demn de respect, pur și simplu pentru faptul că este o entitate cu suflet. Așa cum spun toate religiile revelate, ființele umane sunt frați, așa cum suntem toți copiii Profetului Adam (pfas). Acest principiu de fraternitate este o cerință a credinței religioase.

Islamul este opus tuturor ideologiilor de tip fascist și ideilor și filosofiilor darwiniste/materialiste care se bazează pe superioritatea rasială și împărțirea oamenilor în false categorii, cum ar fi “avansat” și “primitiv”. Prin urmare, Islamul se angajează într-o luptă intelectuală și rațională împotriva acestor conflicte, pe care aceste ideologii le aduc cu ele, și le respinge.

Regula Islamului conform căreia toate ființele umane merită respect reprezintă baza tuturor relațiilor dintre oameni. În opinia Islamului, chiar și cineva care acționează greșit are întotdeauna potențialul de a fi îndreptat pe direcția binelui. Este prin urmare imposibil pentru un musulman să aibă dușmani. Fiecare musulman are reponsabilitatea de a-i trata pe alții cu afecțiune și de a le spune despre virtuțile morale, de a nu-și face dușmani și de a nu complota pentru a-i trage în jos.

Deși nu există nicio distincție între oameni pe tema superiorității când acestea sunt menționați în Coran, folosirea termenului de “fiii lui Adam” arată că, din această privință, toți oamenii sunt creați egali:

Noi i-am cinstit pe fiii lui Adam și i-am purtat pe ei pe uscat și pe mare și le-am dat lor ca hrană felurite bunătăți și i-am ales pe ei înaintea multor altora din cei pe care i-am creat. (Coran, 17:70)

Faptul că o religie este văzută de mulți ca o religie a războiului, chiar dacă, așa cum s-a recapitulat mai sus, nu există pretexte, provine în întregime din practicile vânzătorilor ambulanți de superstiții. Unii oameni se înșeală în privința Islamului deoarece aceștia pur și simplu nu cunosc aceste clarificări și sunt doar martori la practicile radicalilor. Oamenii cu un mod de gândire radical nu sunt conștienți că aplică porunci în afara Coranului și că adoptă o altă credință, destul de diferită față de adevăratul Islam. Totuși, religia Islamului și sharia islamică se bazează pe versetele coranice. Alte surse care se bazează pe hadisurile fabricate și pe superstiții nu au nicio valabilitate pentru un adevărat musulman. Și atunci, își doresc musulmanii sinceri, care urmează Coranul, război? Nu.

Cine dorește războiul?

VIOLENȚA, URA ȘI LIPSA DE IUBIRE SUNT CARACTERISTICILE RADICALILOR. EI NU-ȘI AU LOCUL ÎN ISLAM.

Unii lideri religiosi sunt pioni activați atunci când este necesar să se creeze război și tulburări. Ei sunt supravegheați de către diverse servicii de informații și joacă un rol în declanșarea războiului, misiune cu care sunt însărcinați.

Industria de armament este întotdeauna menținută în viață de către anumite grupuri. De asemenea, este singurul sector care nu este afectat de crizele economice. Este un sector vibrant, în care cererea și oferta nu se termină niciodată și în care noutățile sunt întotdeauna puse pe piață. Modul în care se menține acest sector în viață este fără nici o îndoială “purtarea războaielor”. În acest scop, o masă ignorantă de oameni, care-și privesc propria credință ca pe una a războiului și care sunt gata să ucidă și să fie uciși, cu alte cuvinte grupările radicale care apar în numele Islamului, sunt provocate.

Unii neoconservatori și adversari ai Islamului din Occident au dreptate în întregime cu privire la violența răspândită de radicali. Totuși, acești oameni greșesc când vine vorba de unii lideri, cum ar fi Osama bin Laden. Astfel de așa-numiți lideri sunt în general oameni fără niciun interes legat de Islam și musulmani, dar care sunt pregătiți sub supravegherea diferitelor servicii de informații. Aceștia sunt implicați imediat, ori de câte ori se dorește un climat turbulent sau de război. Își petrec timpul în baruri și cafenele, în țările occidentale, dar când primesc comanda, își lasă barba să crească, își schimbă hainele și limba, își asumă un aspect tipic din Orientul Mijlociu și încep să lucreze la punerea în aplicare a superstiției pe care au învățat-o de-a lungul anilor.

Acest scenariu a devenit realitate de multe ori; Osama bin Laden a fost doar unul dintre actorii acestui scenariu. Venirea lui Hazrat Mahdi (pfas), cel mai mare eveniment de la Sfârșitul Zilelor prezis de Profetul Mohamed  (pfas), și așteptările sincere ale musulmanilor cu privire la acest subiect au fost folosite de unele cercuri pentru a da impresia că însuși bin Laden era Mahdi, depunându-se eforturi pentru a-i convinge pe mulți oameni de acest lucru. Călătoria pe care a început-o bin Laden a afectat nu doar Afganistanul, ci întreaga lume musulmană; scenariul a fost ca aceasta să se încheie cu imagini ale cadavrului lui bin Laden. Acest final a fost probabil cea mai percutantă parte a întregului plan. În conformitate cu acest plan, lumea musulmană văzând că Mahdi al lor este mort și-ar pierde orice speranțe și așteptări. Acesta a fost un scenariu sistematic care viza slăbirea și exploatarea în continuare a lumii islamice.

Persoanele cu mentalități radicale sunt fără îndoială vinovate în ceea ce privește acest subiect, dar nu trebuie să ignorăm forțele care le hrănesc. Într-un moment în care industria de armament este atât de puternică, războiul servește întotdeauna intereselor unor oameni. De regulă grupările radicale sunt cele care sunt stimulate să lupte, dar sforile sunt trase de către cei care au nevoie de război pentru îndeplinirea propriilor lor scopuri bolnave. Aceste grupări gata de război, din cauza ignoranței, sunt o “acoperire” ideală pentru aceste forțe din spatele scenei; aceste grupări sunt doar pionii care pot fi trimiși cu ușurință la război.

Desigur, acest lucru nu scuză crimele celor care au căzut în ghearele grupărilor radicale și a vânzătorilor ambulanți de superstiții, și care împărțiți în secte s-au declarat inamici, unul pe altul, dar nici această realitate importantă nu ar trebui să fie ignorată. Într-adevăr, diferite organizații care în mod deschis organizează și gestionează proteste și revolte, în special în țările musulmane, nu au nici o ezitare cu privire la exprimarea în mod deschis a țelurilor lor.

Având în vedere aceasta, pentru ca acolo să fie pace, trebuie urmărit beneficiul întregii omeniri, mai degrabă decât avantajul personal, trebuie ca foamea de pământ și dușmăniile să se încheie, iar mentalitatea fanatică trebuie eliminată. Adevăratele credințe, valorile religioase morale, credincioșii și Coranul sunt toate esențiale pentru acel final. Conflictele bazate pe dorința de avantaj politic sau material, teritoriu sau ideologic cresc mereu și presupun dimensiunile cele mai teribile. Toate acestea se pot elimina prin educație adecvată, în adevărata înțelegere a credinței, folosind Coranul ca punct de referință. Această educație poate elimina toate aceste erori și poate absorbi toate dușmăniile. Odată ce mentalitatea oamenilor se schimbă, nu va mai exista niciun motiv de ostilitate sau de război, iar singura modalitate de a realiza această schimbare de mentalitate este educația în conformitate cu moralitatea Coranului.

Un motiv important care alimentează radicalismul: Guantanamo

Forma revizuită în mod cuprinzător a unui raport al CIA a fost publicată la începutul anului 2015. Raportul a atras atenția întregii lumi. Deși se cunoaște faptul că SUA i-a supus pe prizonierii deținuți pe motive de suspiciune unor torturi severe, mai ales după 11 septembrie, acest raport a documentat tortura.

Lumea știa deja, mai mult sau mai puțin, modul în care serviciile de informații au acționat în SUA după 11 Septembrie prin intermediul imaginilor din faimoasa închisoare Abu Ghraib, a tehnicilor de persecuție dezvoltate în Guantanamo și a declarațiilor și mărturiilor prizonierilor eliberați. Tortura este o practică care a fost folosită chiar și înainte de 11 septembrie în unele zone din SUA, dar întreaga lume a văzut în acest raport, în detaliu, ce metode de tortură noi au fost inventate și ce fonduri au fost alocate pentru a plăti experți care să pună în aplicare aceste tehnici. Deci, ce beneficii au adus de fapt anii de tortură SUA și lumii libere?

Putem răspunde cu ușurință la această întrebare cu cuvintele “chiar nimic”. Senatorul american Harry Reid admite că tortura nu a reușit nimic altceva decât să dea SUA un renume negativ.1 Cercetătorii au confirmat – în urma examinării a unui număr uluitor de 6 milioane de pagini cu documente CIA – că agenția nu a obținut nicio informație vitală.

Este un fapt bine cunoscut că este aproape imposibil să se obțină informații în timp real sau exacte cu privire la organizațiile teroriste radicale din partea liderilor sau membrilor săi. Teroriștii în posesia unor astfel de informații fie vor trage în forțele de securitate, militare sau de poliție, fie se sinucid dacă sunt pe cale să fie capturați. Acest lucru s-a întâmplat, din nou și din nou. Totuși, examinarea profilului oamenilor capturați și închiși de SUA arată că majoritatea nu au opus rezistență la momentul arestării, și informaţiile obţinute de la aceste persoane, sunt în mare parte acuze produse imaginar pentru a scăpa cât mai repede de tortură.

Tortura este o formă de opresiune ce contrazice și valorile creștine. Un creștin sincer nu poate considera niciodată acest lucru ca fiind rezonabil

Un alt punct asupra căruia trebuie să ne concentrăm sunt valorile pe care SUA luptă să le protejeze, și acea tortură nu are nici un loc printre aceste valori. SUA dorește ca propriul popor să fie liber, să nu se teamă de atac și să construiască o țară în care propriile valori tradiționale sunt conservate în pace și liniște, iar în acest scop cheltuiește mii de miliarde de dolari pe justiție și sacrifică mii de vieți tinere pe câmpul de luptă la nevoie. Cu toate acestea, din păcate, nu se poate obţine un rezultat complet.

După cum știm toți, deși SUA este guvernată de o Constituție seculară, aceasta se descrie ca o societate creștină și este mult mai conservatoare decât Europa. Oare nu Biblia, sfânta scriptură a acelei comunități conservatoare, poruncește iubirea, compasiunea, iertarea și unitatea? Ce creștini ar putea să susțină ideea că o persoană care a comis o crimă merită să fie torturată sălbatic până la moarte?

Calea protejării de către Statele Unite a acestor frumoase valori morale, este de a rămâne fideli acestor valori, chiar şi când condiţiile devin mai grele.

Tortura nu este un mijloc de luptă, ci o cultură a cruzimii. Informațiile colectate prin tortură pe parcursul a 12 ani de război nu au ajutat la eliminarea și nici măcar la slăbirea acestor grupări ale terorii ca al-Qaeda sau Talibanii. Dimpotrivă, organizațiile teroriste au devenit chiar și mai puternice, și, s-au răspândit în mai multe părți ale lumii3 și au devenit chiar și mai amenințătoare prin înființarea unor noi grupări. Atacurile efectuate de SUA au dus la moartea a zeci de civili, și în loc să combată printr-o campanie intelectuală cauzele care au condus la apariția al-Qaeda, SUA caută să-i elimine prin mijloace militare pe acei oameni influențați de aceste cauze. Aceasta a condus la o lărgire a sferei de activități a organizației teroriste, prin încurajarea altor sub-grupuri de a i se alătura.4

Repetarea acelei acțiuni nu se poate preveni răspunzând la o acțiune distructivă cu o metodă și mai distructivă. Violența va conduce întotdeauna la mai multă violență, și vărsarea de sânge la mai multă vărsare de sânge. Prin urmare, recurgerea la tehnici din ce în ce mai radicale în lupta împotriva terorii radicale va avea ca rezultat un cerc vicios care confirmă revendicările acelor organizații teroriste și le consolidează baza. Aceasta va însemna perpetuarea unor conflicte continue, fără sfârșit. Trebuie să ne întoarcem la o fundație bazată pe afecțiune comună și dragoste, dacă dorim ca generațiile viitoare să trăiască într-un climat uman unde drepturile omului sunt respectate.